Adriana e mamica de #bebecalator Ana, calatoare neobosita si zambitoare incurabila. Citeste mult despre un stil de parenting cat mai natural, venit din inima si intuitie. O considera pe Ana un profesor mult mai bun decat o sa fie ea vreodata si se bucura la maxim de fiecare noua miniCalatorie in trei.

Nu pot sa uit ce mi-a povestit mama asta vara, proaspat intoarsa din Corfu. A mers acolo printr-o agentie de turism, cu o cursa charter, alaturi de multe familii cu copii. La dus se simtea in aer spiritul de vacanta. Numai zambete si nerabdare. Toate bune si frumoase, fiecare s-a dus la hotelul rezervat, iar dupa o saptamana s-au regasit in acelasi avion, pentru zborul catre casa. In fata ei stateau doi parinti cu pustiul lor de cativa anisori. La decolare cel mic se pune pe plans obosit fiind probabil, iar mama incearca sa-l linisteasca asa cum stie ea mai bine. Dupa cateva minute, intervine si tatal: “Taci din gura sau te dau cu capul de geam de vezi stele verzi! Asta a fost vacanta?!”. Mai departe mama mea n-a mai inteles mare lucru, caci tatal ii reprosa baiatului pe un ton rastit cum nu s-a putut relaxa din cauza lui, sotia incerca sa-l calmeze, iar copilul plangea si mai abitir.
E un exemplu dus la extrem, dar mi-a ramas in minte pentru relevanta lui. Rar am intalnit persoane care sa-mi spuna ca s-au bucurat la maxim de vacanta impreuna cu cei mici. Majoritatea aduc in discutie oboseala si limitarile pe care le implica o iesire cu toata familia. Iar dupa o incercare esuata renunta. Cel putin pentru o vreme, pana cand se fac mai mari copiii si “te poti intelege altfel cu ei”.

Ce merge prost?

Nici pentru mine primul weekend in deplasare cu Ana (fetita mea de un an, care pe-atunci avea sase saptamani) nu a fost prea roz. Mancat in fuga, schimbat scutece in inghesuiala masinii, mici accidente mirositoare, plansete in public, si asa mai departe. Am ajuns acasa stoarsa de energie, intrebandu-ma de ce as vrea sa mai repet experienta?! De unde calatoriile erau pasiunea mea numarul unu pana atunci, cand ma gandeam ca ar trebui sa plec de-acasa din nou cu bebe ma lua durerea de cap.
Dupa ce-a trecut efectul primului weekend asupra mea, mi-am dat seama ca am plecat la drum cu o idee gresita. Aceea ca aveam sa o integram pe Ana in calatoriile noastre in asa fel incat o sa ne putem bucura de fiecare iesire la fel ca inainte.
In fiecare moment in care lucrurile nu mergeau bine, in loc sa fiu acolo prezenta 100%, incercand sa rezolv problema copilului ca sa ne continuam activitatile in armonie, eram doar 70%. Pe langa “ce sa fac? ce sa fac?”, ma mai gandeam si la “daca o lasam acasa acum puteam sa fac cutare lucru in liniste si pace” sau “data trecuta cand am fost in Sibiu doar cu Bogdan m-am simtit mult mai bine”.
Aveam niste asteptari nerealiste care se rasfrangeau direct asupra Anei si o scoteam pe ea vinovata de faptul ca noi nu ne simteam bine in calatoriile in trei.

Ce s-a schimbat de-atunci?

Cand mi-am facut din nou curaj sa plec cu ea, m-am straduit sa nu mai am nicio asteptare. Nici ca o sa stau tolanita pe un sezlong cu o carte-n mana o ora intreaga, fara intreruperi, nici ca o sa vad o lista lunga de obiective turistice, nici ca o sa pot manca la ce restaurant vreau. Singura asteptare a fost aceea de a trai in prezent, alaturi de Ana, fiecare clipa. Iar la final sa trag linie si sa vad daca da cu plus sau cu minus.
Asa am descoperit ca te poti bucura de o iesire cu cel mic, dincolo de oboseala si limitari. Nimic nu se compara cu rasul Anei de strumf grasut atunci cand vede te miri ce, curiozitatea ei e molipsitoare, iar diminetile lenese in trei ne garanteaza buna dispozitie pentru (aproape) tot restul zilei.
Calatoriile alaturi de ea s-au schimbat si ne-au schimbat. Din cand in cand mai evadam in doi, insa de cele mai multe ori o pornim in trei, prin lume, fara astepari marete si ne intoarcem mereu cu zambetul pe buze.