Nu voi recomanda niciun loc minunat de mers cu familia, voi vorbi despre locul unic in care am hotarat de curand sa fiu impreuna cu familia mea. Locul acesta este viata noastra de zi cu zi.
O sa incep cu inceputul:
Sunt Andrada, am 39 de ani si am avut 3 locuri serioase de munca in ultimii 15 ani. Toate in turism si mai toate avand legatura cu marketingul si comunicarea. Niciunul dintre job-uri n-a fost intr-o multinationala sau intr-o companie care sa scoata untul din mine, pentru care sa fiu nevoita sa iau suplimente alimentare sau, mai rau, antidepresive. N-am fost niciodata workaholica, n-am dormit pe la birou decat in foarte putine cazuri, nu mi-am uitat copilul la bunici sau prin vecini cu saptamanile din motive de job si n-am ezitat sa trag chiulul atunci cand s-a putut (evident, cu masura) Combinatia dintre marketing si turism este o combinatie minunata de munca de birou, vacante, munca de teren, networking, emotii… nimic neplacut dupa cum vedeti sau unii dintre voi chiar stiti.
Cu toate astea, lucrurile s-au aglomerat un pic pentru mine in ultimii 2 ani, de cand am inceput sa investesc, in paralel cu job-ul full time pe care il aveam, in tot felul de proiecte frumoase. Am inceput sa investesc resurse (emotie, energie, timp, chiar bani) in cateva proiecte, nemonetizate. Proiecte care insa m-au cuprins, unele s-au transformat in adevarate cauze. M-am trezit dintr-o data prinsa in tot felul de intalniri, multe in timpul meu liber (si al familiei mele) am inceput sa scriu articole noaptea (tot mai des) sa-mi petrec tot mai mult timp cu telefonul in mana sau la ureche (in masina, in parc, la 7 dimineata, la 12 noaptea) sa nu am liniste, sa nu ma mai relaxez, sa nu mai zambesc chiar. Dimineata alergam spre intalniri in loc sa iau traditionalul mic dejun de 1 ora in familie, iar in week-end-uri de multe ori fugeam la Starbucks sa lucrez. Mintea mea era din ce in ce mai ocupata, nu reuseam sa ma conectez la Sabina si la Marius cat de rapid ar fi fost nevoie sau complet, asa cum e firesc in momentele de familie.
In timp ce convingerile mele erau (si sunt in continuare) foarte tare in zona familiei, a educatiei alternative, a comunicarii non-violente, a timpului petrecut in familia restransa (fara prea mult aport din partea bunicilor) toate astea ramasesera cumva doar la nivel rational, la nivel emotional si in practica aveam impresia ca eram tot mai departe de aceasta zona. Mi-am dat seama ca dintr-o mama si o iubita haioasa si relaxata, cu disponibilitate maxima pentru familie m-am transformat intr-o mama si-o iubita preocupata, obosita, fara prea mult chef de joaca. Desi n-am fost niciodata inregimentata intr-o corporatie, devenisem o minte corporatista, bantuita de proiecte si aveam o stare de spirit corporatista.
Aveam falsa senzatie ca pot sa le fac pe toate bine, ca pot intra in starea potrivita la comanda, ca imi pot depopula mintea de gandurile zecilor de proiecte, articole, intalniri, obiective cand intru pe usa gradinitei sa-mi iau copilul acasa. Dar nu era asa, imi cam pierise cheful de multe, vedeam asta in ochii copilului si ai iubitului meu, o vedeam si in oglinda, mi-o spuneau si cei din jur.
Ce e de de facut?
Venise momentul sa fac ceva. Sa sacrific ceva. Dar ce?! La ce sa renunti cand ai de ales intre: 1. un job full time deloc rau monetizat (cu beneficiile atasate pozitiei) care te ajuta sa-ti mentii networking-ul si sa-ti platesti facturile si 2. cateva proiecte frumoase, toate nemonetizate, dar cu care m–as fi simtit cu siguranta mult mai confortabil in termeni de gestionare a timplui personal (pentru mine si familie)?! La ce sa renunti cand ai de onorat chestii de responsabilitate in familie (de genul taxa pentru gradinita, rata pentru casa etc.) dar tie iti zboara mintea in lung si-n larg, visand chestii care par cai verzi pe pereti?
Greu calculul asta de mama si femeie moderna, va spun, daca n-ati trecut deja prin asta. Greu de explicat parintilor tai, parintilor lui, greu de explicat chiar si lui. Pe scurt, hotararea n-a venit chiar peste noapte, dar a venit. Au castigat caii verzi pe pereti, care sper sa se transforme intr-o herghelie frumoasa, care sa zburde in voie – spre distractia Sabinei.
Astazi
N-au trecut prea multe zile de cand am hotarat sa-mi trimit mintea in vacanta – in vacanta de zi cu zi cu familia. N-au trecut prea multe zile de cand am ales sa-mi herghelesc caii pe unde e campul mai liber si mai verde. Au trecut doar cateva zile de cand mi-am luat lumea-n cap ca s-o dau inapoi Sabinei si lui Marius si majoritatea au fost cu nori sau ploaie (la propriu).
Sunt in perioada in care reinvat sa merg prin oras cu mijloacele de transport in comun si-o tarasc si pe Sabina dupa mine, iar ei ii place mult mai mult decat cu masina, v-o jur, in care merg la piata cu rucsacul in spate, in care fac febra musculara de la atata colindat pe jos, in care fac planuri alternative de vacanta pe buget redus. Sunt intr-o perioada haotica, de acomodare la noul stil de viata, la noua fata a orasului, la noul buget, la noul statut profesional, perioada care va mai dura ceva, sunt sigura. Dar calculul meu emotional, de mama si iubita, imi spune ca va fi bine.
