“V-am spus că am cel mai adorabil copil? Astăzi s-a uitat la mine și mi-a zis… știți ce mi-a zis? Mi-a zis mama! Vai, să-l mănânce mama pe el de copil frumos! Și și… tot aseara când a venit ta’su acasă i-a zis… i-a zis tata, Îți vine să crezi, chiar tata i-a zis?!”
Ați auzit cu siguranță până acum de la o rudă ori de la o prietenă sau prieten de familie dacă nu exact vorbele de mai sus cel puțin ceva asemănător. Și oare cum se cheamă asta? Lăudat excesiv! Fie că este vorba de ceea ce face copilul, ce mănâncă ori cum respiră în ultima instanță totul este extraordinar! Bine, dintr-un anumit punct de vedere este oarecum normal.Toți părinții își iubesc nespus copiii și toți au impresia că propriul bebe este excepțional (ceea ce este și adevărat, toți copiii sunt fenomenali!) dar parcă nu este tocmai plăcut auzului ca prietena ta cea mai bună să vorbească timp de două ore despre cum a zis copilul ei de 2 anișori “tata” când și-a văzut tatăl, nu?
Dau din casă: mama mea și-a lăudat la viața ei la maxim copiii! Eu am fost de mică un geniu neînțeles, asta pentru toate prietenele ei. Ce făceam, făceam extraordinar de bine, ce nu voiam să fac, nu făceam și era bine că nu fac, iar ce aș fi vrut să fac era o dorință genială. Rezultatul? Dacă în primii ani mă distra lauda, apoi totul s-a transformat într-un fel de laudă unde mama insera și o mică miciună, în ideea de “înfloritură drăguță”, iar în timp media 9.50 din primii ani de liceu s-a transformat în 9.90 pentru toți prietenii de familie, nota la teza la română era mereu 10 și așa mai departe. Ca nu care cumva să o dau de gol, mă anunța “Vezi că Ginuța știe că ai luat 10 pe linie!”, iar eu nu puteam să trag decât o concluzie: Nu sunt destul de bună încât să spună adevărul!
Care este concluzia generală? Lauda excesivă dăunează, chiar dacă vorbim de laudă pentru fapte reale, pentru că cel mic nu o să mai facă nimic, în ideea că părinții sunt mândri de el pentru simplul fapt că respiră, chiar dacă vorbim de lucruri nu tocmai adevărate, pentru că ajungeți în situația de mai sus (adică situația mea) când copilul are impresia că părinții nu sunt îndeajuns mândri de el și sunt nevoiți să inventze lucruri pe care să le spună celorlalți pentru a se simți bine.
Unele teorii spun că atunci când îți lauzi excesiv copiii te lauzi de fapt pe tine, pentru că vezi în el o bucată din tine, deci e practic laudă de sine. Voi ce spuneți, aveți prietene/prieteni care își laudă excesiv copiii?
Sursă foto: The ShutterBabe/ Flickr.com.
