Primul lucru pe care părinţii trebuie să şi-l amintească este faptul că fiul (sau fiica) lor este un copil încă.
Copiii lor practică un sport pentru că acel sport le aduce o bucurie – este, până la urmă, un joc. Părinţii ar trebui să nu uite că asta e cu adevărat important, căci mulţi dintre ei, urmărindu-şi copiii jucând, se cramponează de rezultatul unui meci sau altul.
La sfârşitul unei partide, copiii ar trebui îmbrăţişaţi şi întrebaţi dacă şi-au dat silinţa şi s-au distrat jucând. Nu îi întrebaţi dacă au pierdut sau câştigat – asta e treaba lor, nu a voastră.
Unul din fenomenele care se petrec în ziua de azi, o raritate pe vremea mea, este acest du-te-vino dintr-un loc în altul cu copiii; treaba asta le manâncă mult din timp părinţilor. Astfel, când meciul începe, ei vor fi făcut atâtea pentru copilul lor, încât gradul de implicare devine unul foarte ridicat şi de aici şi aşteptarea unui rezultat pe măsura timpului investit. Însă nu părintele, ci copilul este cel care îşi doreşte să joace tenis – nu trebuie să se uite nicio clipă acest aspect fundamental. Trebuie deci să fie lăsat să-şi vadă de treabă. Un copil trebuie să înveţe disciplină, tactică, tehnică, iar acestea nu se acumulează peste noapte.
Acceptaţi faptul că nu aveţi de-a face cu un mini-profesionist la vârsta de 9 ani – e doar un copil.
Sursă foto: chomster.fr/ Flickr.com.
