Nu pot să neg că mi-am dorit întotdeauna o fată. Să am ”fata mea”. Și cred în continuare că este absolut minunat să ai fată. Dacă aș avea și un băiat, probabil că aș zice la fel și despre ”băiatul meu”. Dar încă nu știu cum e.
De ce cred că e frumos să ai o fată? Mie mi-a plăcut să fiu fată și cred, în continuare, în poveștile cu sfârșit frumos, îmi place să mă uit la desene animate cu prințese dar și cu personaje feminine curajoase și îndrăznețe, îmi place să mă îmbrac în rochie sau să port un pantof cu toc, îmi place feminitatea și toate calitățile care vin din ea… îmi doresc să îi transmit și fetiței mele toate aspectele feminității, fără să cad în vreo extremă. Nu sunt nici adepta <patriarhatului> dar nici a <feminismului>. Cred în calea de mijloc, în armonizare, în echilibru. Cred că o femeie poate avea stimă de sine, poate avea încredere în sine, prețuire, iubire de sine și de asemenea să nu aibă o carieră fulminantă de manager sau la fel de bine, să aleagă să fie ”casnică” sau să se dedice copiilor. Cred că modelul pe care îl arătăm fetelor noastre (modelul de mamă, soție, iubită, prietenă etc) este mai mult decât ceea ce au nevoie pentru a învăța să fie mamă, soție, iubită, prietenă… Problema este întotdeauna la noi, la felul în care le ”demonstrăm” acest model.
Conștientizez, odată cu trecerea anilor, că nu contează chiar deloc numărul de rochițe din șifonier sau preponderența culorii roz printre ele, nu contează câte păpuși-prințese ai acasă și nici că jocul preferat este de-a căsătoria, de-a prințul și prințesa sau că printre melodiile preferate se numără o frântură din noul serial de desene animate Prințesa Sofia… ceva care se termină cu … ”noi vrem bijuterii”. Da, simt că mi se zburlesc neuronii câteodată când o aud prin casă cu asemenea manifestări dar poate totuși există un sens în toate acestea. Tot ce este prea mult, în exces, strică. Poate dăuna prea multa dorință sau prea multa frică, în ambele sensuri.
Cred că cel mai mult fetele noastre învață din comportamentul mamelor lor. Învață cum să caute în viitor un partener și nu un tată sau copil, prin exemplul pe care mama îl dă în relația cu partenerul de viață. Învață să își alăpteze copiii și că acest lucru este absolut firesc, necesar și mai ales nerușinos, tot de la mama. Învață cum să fie fiică, observând-o pe mama ei în raport cu proprii părinți. Învață să fie prietenă, cu adevărat, observând-o pe mamă în relațiile cu cei apropiați. Învață feminitatea și atunci când mama își pune o rochie frumoasă, își aranjează părul sau unghiile. Și învață că totul se poate face firesc, normal, cu bucurie. Învață să se prețuiască observând felul în care se afirmă mama ei.
Când am citit prima dată programul conferinței Parenting prin ochii copilului (cu Urania Cremene și Jody Pawel) mi-a atras atenția faptul că au o sesiune dedicată fetelor. Și m-am bucurat… temele sunt importante și chiar cred că trebuie discutate — „Mami, tati, nu o să fiu fetiţa toată viaţa. Cum o să fiu eu, ca femeie? — Despre cum să creşti o fată, care să ajungă o femeie împlinită şi cu încredere în propria-i persoană.
– Vei înţelege diferenţa între stima de sine, imaginea de sine şi ego-centrism
– Ce păstrăm din feminism, ce dăm deoparte
– Cum comunicăm cu feţele şi ce au ele nevoie să audă
– Care este rolul mamei şi rolul tatălui în crearea stimei de sine la fete
Dacă vreți să vă puneți gândurile în ordine, dacă vreți să puneți întrebări, să lămuriți anumite subiecte care poate există în viața voastră, dacă ești mamă sau tată și vrei să știi care sunt rolurile (speciale, frumoase și grele) pe care le aveți fiecare, în viața fiicei voastre, vă recomand să participați la această conferință.
Invitație la Parenting prin ochii copilului
Avem pentru voi o invitație de o persoană la Conferința Parenting prin ochii copilului – Full Day, în valoare de 390 lei (participare la ambele module, masa de pranz, pauzele de cafea incluse) – 22 februarie 2014, 9.00 – 18.30.
Lasă-ne aici un comentariu, până pe 19 februarie (inclusiv) și spune-ne câte ceva despre ce ai trăit tu, când erai copil, atunci când ți se adresau oamenii cu ”Ce fetiță frumoasă” sau cu ”Ce băiat mare și plânge…”, știți voi, vorbe pe care încă le mai auziți adresate și copiilor voștri.
Tragem la sorți și anunțăm câștigătorul invitației pe 20 februarie.
Așadar, cine vrea să meargă?
Ce mai trebuie să știți
Mai multe detalii despre program, speakeri, temele abordate, facilități puteți găsi în comunicatul de presă dedicat.
Trebuie să mai știți că s-a muncit foarte mult ca acest eveniment să fie cât mai accesibil părinților. Astfel, prin încheierea unui parteneriat cu Crystal Palace Ballrooms, cheltuielile cu masa de prânz s-au redus, motiv pentru care s-au modificat și preturile pentru conferință. Prețurile noi le găsiți deja pe site. În ceea ce îi privește pe cei care deja au plătit un preț mai mare, aceștia își vor primi diferența de bani înapoi în momentul înregistrării în dimineața conferinței.
De asemenea, există două facilități importante pentru cei care nu își pot lăsa copiii acasă pentru atâtea ore: va exista o zonă de alăptare – Breastfeeding Corner și o sală special pregătită pentru copiii mai mari – Crafts and Play Corner, unde copiii se vor putea juca, vor exista jucării Marvelous Store și ateliere de creativitate Lumea lui Momo. Detalii găsiti tot pe site.
Concurs încheiat
Am tras linie printre participantele la concursul nostru. Pentru că nu m-a lăsat inima să aleg eu cine merge la conferință, după tot ce ne-ați împărtășit aici, am lăsat sorții să decidă.
Așadar, am avut 18 participante
Și o singură câștigătoare a invitație la cele două module din cadrul conferinței – Parenting prin ochii copilului, de sâmbătă 22 februarie.
Felicitări Dana N. Suntem siguri că o să-ți fie de folos informațiile, experiența și ceea ce vor împărtăși în cadrul conferinței Jody Pawel și Urania Cremene.
Sursă foto 1, foto 2, foto 3, foto 4
tin minte ca ma feream sa plang pentru ca mi se zicea “nu vezi ce urata esti cand plangi?” si mi se rupea sufletul 🙂 cum sa fiu eu urata? eu eram cea mai frumoasa 🙂
Imi aduc aminte de cuvinte jicnitoare din partea unui profesor de informatica, la liceu…daca cumva aveam inele, unghii facute sau doamne-fereste fard…eram automat catalogate ca vaci baltate si multe alte cuvinte urate.. nu stiu cum de induram cuvintele acelea si nu reactionam. ma simteam ingrozitor, stiam ca nu era corect sa ne jicneasca, indiferent cum ne imbracam, aranjam…insa inghiteam in sec, pentru ca era profesor, si nu ne permiteam sa ii raspundem inapoi. din copilarie (gradinita, scoala, din pacate nu-mi aduc aminte aproape nimic, stiu ca e un motiv pentru care mi s-au blocat amintirile, dar acum nu pot sa sap…
cand eram micuta si cineva mi se adresa “Vai ce fetita frumoasa!” ma rusinam si nu intelegeam ce vrea sa spuna. din povesti stiam ca toate fetitele sunt frumoase
mie imi spuneau mereu nasii mei cat de frumoasa si minunata sunt si nu intelegeam de ce, tinand cont de asta, nu imi dau un telefon de ziua mea, nu primesc cadou de ziua mea, nu ma intreaba ce imi place…ramaneau doar la stadiul de cuvinte, ba mai mult eram pusa sa ii sun si sa ii intreb ce mai fac pe motiv ca ei sunt asa draguti cu mine…Nici acum nu ninteleg de ce trebuie sa am o relatie cu ei?!?!! Iar raspunsul societatii ar fi..”din respect”. Respect pentru ce?
Am fost un copil matur, vreau sa ma definesc inca asa. Ca fetita, am devenit constienta de frumusetea mea la 2 ani, atunci cand ma priveam in oglinda cu rochita cea noua si faceam piruete. Nimeni si nimic nu m-a facut sa-mi schimb parerea despre mine, ce am invatat este ca orice si oricine are frumusetea sa.
Buna, eu imi amintesc ca toata lumea credea ca sunt baietel, aveam parul tuns foarte scurt si vara tot timpul semne pe genunchi…plus ca eram foarte timida si simteam ca ma inrosesc instant la fata atunci cand cineva vorbea despre mine. Cred ca nu primeam complimente de genul asta ;-((
Cand am inceput scoala si veneam acasa fericita cu nota zece pe lucrari, mama imi spunea mereu “doar atat?!”, “puteai si mai mult” sau “10-le asta nu inseamna nimic, sa nu te culci pe o ureche!”. Stiu ca vroia sa ma stimuleze in continuare (de fapt, am inteles cu adevarat mai tarziu), dar era foarte frustrant pentru mine ca nu simteam aprecierea ei. As vrea sa gestionez mult mai cu tact situatiile de genul asta in relatia cu fetita mea 🙂
Imi amintesc ca tote vacantele mele de vara le faceam la tara. Ma trimitea bunica la chiosc dupa diverse ingrediente si mai erau babute pe la poarta, care ma opreau sa ma intrebe ziceau : “A cui esti, maica ?” 🙂 si apoi incepeau comentariile. Intotdeauna m-a fascinat curiozitatea asta si pusul etichetelor pe copil in functie de origine ….
O vecina mi a spus odata:” ce urata esti cand plangi!” Mi a displacut total si I am zis ca ea e urata si daca nu plange 🙂 insa tot am fost trista, nu mi mai spusese nimeni niciodata ca as fi urata in vreo ipostaza.
Fiind un copil cu temperament mai degrabă melancolic, observator si liniștit, eram numita “copil cuminte”. Nu vb prea mult însă de multe ori atunci cand o făceam spuneam cuvinte” înțelepte” care-i surprindea pe adulți. Intr-o familie cu membri colerici, eu eram speciala. Mama isi dorea sa fiu competitivă, eu raspundeam ca nu am raspuns la lectie desi stiam raspunsul pt ca erau multi copii dornici sa raspunda si i-am lăsat pe ei, mama isi dorea sa ma îmbrace tot timpul in rochii albe apretate cu pampoane, eu trăgeam de rochia prea scurta si ma simteam papusa de vitrină, mama isi dorea sa excelent in mediul social (scoala, grup de prieteni) eu ma simteam neînțeleasă dpdv emotional.
Eu provin dintr-o familie numeroasa. Cu frati mari, foarte mari ( cu vreo diferenta de vreo 18 ani intre noi) si frati mai mici. In copilaria timpurie o aveam pe singura mea sora prezenta in viata mea. Mai mica decat mine cu 3 ani. Nu intelegeam de ce toata lumea asocia sociabilitatea ei cu frumusetea ei. Niciodata nu am fost un copil curajos si sociabil, dar eu nu ma vedeam deloc urata. Ba, dimpotriva sora-mea era urata, in opinia mea. Am crescut cumva cu paternul – esti urat, daca esti timid! SI mi-a fost foarte greu sa-l depasesc. Au trebuit cateva ore bune de terapie.
Apoi la doar 8 ani apare in viata mea un fratior. Un bebe nou. In cateva luni a trebuit sa il ingrijesc. Am simtit ca el mi-a furat copilaria. Am depasit foarte greu etapa asta, apoi cand el era adolescent eu am inceput sa fiu “o mama de baiat” obsedata de fetele cu care iesea. Am inteles intr-un final ca el este un adolescent tipic, iar eu am uitat ca sunt doar una dintre surorile lui, nimic mai mult.
Nu am dat niciodata impotranta scenariului de viata, relatiilor interpersonale, povestilor familiei mele pe care eu inconstient le duc mai departe. Dar, am citit, am invata si am descoperit ca eu trebuie sa construiesc propria mea lume in care sa ma simt confortabila. Si asa am restabilit, am reinventat multe relatii din viata mea!
de mica mi se spunea ” ce fetita frumoasa” si ma simteam bine cu asta. nu ma rusinam si ma simteam bine in pielea mea. chiar asa era 🙂 in plus de asta, mama mea imi facea rochite si fustite si nimeni nu avea haine ca ale mele ( mi le facea dupa Neckermann 🙂 e adevarat ca fetitele ma ” invidiau” … si eu m-am simtit unica de atunci… si acum simt asta si am incredere in mine si in ceea ce sunt eu. e foarte important pentru o dezvoltare sanatoasa, armonioasa, ca sa iti sustii copilul si sa il ajuti in formarea unei imagini de sine pozitive. parintii sunt cei mai aproape de copiii lor sau asa ar fi normal sa se intample …
Vreau, vreau sa particip!
Of, e greu cu etichetele astea, cred ca daca iti zice ”ce frumoasa esti” ori simti ca tb mereu sa faci ceva ca sa fii asa ori nu te simti frumoasa si atunci te stanjenesc astfel de comentarii. La mine nu stiu exact ce a fost, dar stiu ca mereu mi-a fost greu sa accept complimente. Cred ca din cauza ca multe babe ma zapaceau cu etichetele si mai ales cu comparatiile cu sora mai mare, care era mai desteapta, mai harnica, mai silitoare, bleah, cand imi amintesc de invatatoarea aia! (dar asta-i asta problema)
Oana P
nu mi se spunea prea des ” ce fetita frumoasa” pentru ca aveam o soar mai mica care intradevar era mult mai frumoasa ca mine si ei i se spunea mai degraba ” ce fetita frumoasa” . nu m-a afectat insa prea tare si nu imi aduc aminte sa fi fost geloasa pe soar mea. prin comparatie eu eram aia mai isteata si ma multumea observatia asta 🙂
Eram grupa mica de gradinita..tunsa scurt, mama mi-a pus o fundita ca sa observe lumea ca eu sunt fetita din pozele ce vor ramane amintire peste ani. Fratele meu, mai mare cu 1 an si 10 luni, avea niste carlionti blonzi,cu ochi verzi minunati…de ziceai ca el e fetita. Mereu cand se uitau la aceasta poza, altii decat cei apropiati familiei, bineinteles ca se auzea si “ce fetita frumoasa” printre comentarii. Iar eu eram invidioasa, fiindca fratele meu semana mai mult a fetita, iar eu chiar nu ma credeam frumoasa.
Eu am fost foarte suparata cand am realizat ca a trecut ceva timp de cand nu mi-a mai spun nimeni “vai ce fetita frumusica”….atunci am realizat ca am crescut si ca nu o sa mai primesc astfel de complimente sincere si calde si se schimba putin treaba cu complimentele si laudele….Acum este randul fetitei mele de 3 ani si jumatate sa-si primeasca portia de complimente 🙂
Eu nu am fost niciodata un copil frumos ,am avut probleme de mica cu cateva kg in plus si ma simteam rau,si totusi mereu am visat sa fiu o “printesa”,sa imbrac haine roz,sa am pantofiori luciosi si diademe,ai mei mereu imi cumparau pantofi negri pt ca “tin la tavaleala” si eu ma rugam si imploram sa imi cumpere macar o culoare un pic mai deschisa de negru..si timpul a trecut ,acum am si eu o fetita care parca imi stie trecutul si se poarta ca o adevarata domnisoara si “printesa”,ii plac lucrurile roz,cu mult luciu si sclipici ,ii plac luciurile de buze,ii plac foarte mult rochitele si fustele(nici nu vrea sa auda de pantaloni),asa ca mi-ar prinde tare bine participarea pt ca de multe ori ma intreb daca nu cumva exagerez si cat trebuie sa permit sa nu fie prea mult.
Va multumesc mult!
Bebelusa noastra are carutul bleumarin si toata lumea ne spune “ce baietel frumos aveti!”! Noi vrem ca ea sa inteleaga ca feminitatea nu sta in culori, accesorii sau chestii de genul asta:)!