Nu vreau să vă spun de ce vom merge noi la conferințele lui Alfie Khon ci vreau să împărtășesc cu voi câteva din gândurile care mă tot încearcă de când a venit toamna și de când au început să se precipite lucrurile cu școala și sistemul nostru de învățământ.
Cred că suntem cu toții conștienți de hibele sistemului de educație (și acum trebuie să vorbim doar de România, ca doar aici trăim). Sigur, sunt întâlnite cam peste tot prin lume dar balaurii noștri sunt aici. Cred că am auzit și de ce nu, chiar am trăit, cu toții, tot felul de situații (nu prea plăcute) care ne-au rămas întipărite în minte, care ne-au afectat și pe care pur și simplu nu le putem uita. Oare de ce?
Foarte recent au început să apară în jurul meu oameni cu diverse situații legate de școala copiilor lor. De asemenea am început să primesc tot felul de întrebări legate de viitorul domnișoarei noastre, dacă nu o dăm la școală în anul următor etc. Și încet încet, discutând cu părinți de copii de clasa 0, clasa 1, clasa a 2-a sau chiar a 5-a, mi-am dat seama că indiferent de școală (și vorbesc doar de sistemul tradițional), de oraș, de sector sau alte așteptări, peste tot sunt aceleași probleme, scalate binențeles (cei de clasa 1 nu au problemele celor de a 5-a dar tot sunt niște lucruri pe acolo care nu sunt chiar ok).
Și ce am simțit în timp ce apăreau aceste situații și povești (unele chiar de groază) de la prietenii noștri cu copiii la școală? Am simțit o mare furie. Apoi revoltă. Furia s-a mai dus, nu e niciodată constructivă și nici nu reprezintă un punct din care să faci ceva. După ce m-am liniștit am zis că trebuie să putem face ceva. Probabil sunt a o mia persoană care scrie despre sistemul de educație, anul acesta, poate că da, dar poate că împreună chiar putem să facem ceva. Așa cum este datoria noastră de părinți să alegem și să oferim copiilor acele lucruri despre care credem că le sunt benefice (anumite alimente, anumite jucării, haine, acces la cursuri, medicamentație etc) așa trebuie să facem și atunci când vine vorba de educația lor. Dacă la toate celelalte ne pricepem (sau învățăm să ne pricepem, cu sau fără ajutor exterior) de ce nu putem să facem asta și în subiectul învățare?
Întrebările care îmi vin în minte (unele retorice iar la altele habar nu am unde să găsesc răspunsul):
– de ce trebuie să acceptăm un sistem educațional doar pentru că … nu avem altul?
– de ce trebuie să ne înghițim cuvintele de teama unui profesor sau director de școală, care ne amenință (subtil sau pe față) că, copilul nostru va fi marginalizat dacă ridicăm întrebări, dacă facem vreo petiție sau vreo reclamație?
– de ce ne este frică de fapt?
– de ce ne putem construi preconcepții asupra sistemelor alternative de învățământ – și cea mai răspândită dintre ele fiind cea în care copilul nu se poate readapta unui sistem tradițional dacă cumva nu ne mai convine să-l ținem acasă sau în waldorf sau în step by step? De ce ne este atât de ușor să ne asimilăm o astfel de idee în loc să ne punem întrebarea: măi, dar, de ce să se adapteze copilul la ceva ce e stricat și care nu e făcut cu respect, nu mai zic de iubire?
– de ce învățătorii și profesorii acționează în baza unor principii care nu mai sunt necesare (nu că ar fi fost vreodată, dar trebuie să lăsăm trecutul în trecut…). Le e frică de ceva? Le e teamă că își vor pierde locul de muncă/avansarea etc?
– de ce nu putem să îi întrebăm pur și simplu, la ședințele cu părinții: care este motivul pentru care acționează așa? Care este motivul real pentru care dai nota 4 la educație fizică, după nici o lună de la începerea școlii, în condițiile în care nu l-ai antrenat pe copil, nu i-ai cerut ceva și el a alergat mult prea încet pentru standardele tale? Care sunt de fapt motivele? De ce nu putem întreba asta? De ce nu ne putem lupta cu asta?
– de ce acceptăm atât de multe lucruri? Dacă am început să ne revoltăm atunci când am aflat că mâncarea este plină de chimicale, carnea este plină de hormoni, medicamentele fac mai mult rău decât bine etc de ce nu putem să ne revoltăm și să spunem STOP și în cazul educației necorespunzătoare a copiilor noștri?
– de ce folosim tot timpul sintagma eh, ce dacă, și noi n-am crescut așa? Uite ce bine am ajuns… Pe bune??
– de ce ne e teamă că dacă ne susținem (și normal, iubim) copilul necondiționat, chiar și atunci când ”minunatele” note încep să o ia în jos sau pur și simplu să nu reflecte în niciun fel aptitudinile sau cunoașterea copilului – de ce ne e teamă să îi spunem: copilul meu, tu nu ești imaginea pe care o are sau ți-o face profesorul la clasă, tu nu ești notele acestea, eu te iubesc oricum și nu-ți fie teamă că o să te cert dacă vii acasă și spui că ai o notă proastă. Nu asta contează pentru mine. Eu te iubesc oricum. 
Da, sunt revoltată și da, mai am doi ani de zile până când domnișoara mea va ajunge la școală și pur și simplu nu mai vreau să ignor asta. Nu mai pot. Voi cum sunteți? Vă revoltați la fel de tare?

Și pentru că Andreea, mămica de blog de homeschooling de la noi, a făcut atât efort să traducă multe lucruri frumoase și interesante din cărțile și articolele lui Alfie Kohn, vă invit să citiți câteva articole interesante. Vă povesteam recent și despre credințele lui Alfie Kohn și despre conferințele pe care le va susține la București peste numai câteva zile. Nu-i așa că merită să mergem să-l ascultăm? Poate ne dă niște idei, poate ne ajută să ne clarificăm lucruri și poate chiar ar trebui să-l luăm în serios, având în vedere că a studiat, aplicat și scris atât despre educație și despre parentingul necondiționat.

Educația este concepută ca un transfer de informații, a turna cunoștințe în vase goale. Găsim acest model al transmisiei în clasele întâi unde se învață cititul și scrisul și în clasele de liceu, unde profesorii afișează imagini cu ajutorul proiectorului și țin prelegeri fără sfârșit despre Romantism sau genetică
Dar cognitiviștii ne spun că nu suntem receptaculi pasivi ș că învățarea nu este doar adăugarea de noi informații peste ceea ce știam deja. Ea înseamnă să dai peste ceva neașteptat, ceva ce nu poate fi explicat ușor prin teoriile informale pe care ni le-am format deja. Pentru a rezolva acest conflict, trebuie să ne reorganizăm felul în care înțelegem astfel încât să putem acomoda noua realitate pe care  tocmai am întâlnit-o.
Cel mai bun mod de predare se inspiră din înțelegerea faptului că oamenii învață activ. În astfel de clase, elevii iau decizii tot timpul, participând la propria educație. Fiecare dintre ei face parte dintr-o comunitate, ajungând să înțeleagă ideile din interior cu ajutorul celorlalți. Dobândesc informații și aptitudini, dar într-un context și nu un scop. Întrebările lor creionează programa. A învăța să gândească precum oamenii de știință și istoricii contează mai mult decât a memora liste de definiții și date.

Detalii despre conferițele lui Alfie Kohn din 16 noiembrie și despre cum puteți să vă înscrieți găsiți pe Totuldespremame.ro.
 
Sursă foto reveriemine.com.