de Idzie Desmaires
Am auzit, prea des pentru gustul meu, unschooling-ul fiind descris (în mare parte de către nepracticanți sau de către cei care abia iau contact cu acesta) ca o abordare de tip ”așteaptă până când întreabă ei” sau ”nu te băga” și asta mă face de fiecare dată să oftez. Mă întreb dacă nu cumva asta vine de la faptul că relaționarea multor părinți cu copiii lor este deseori confruntațională, autoritară și, în general, de o natură mai coercitivă? Poate când se gândesc la ”a nu-i forța” pe copii să facă anumite lucruri, cred că nu le-ar putea nici sugera activități sau altceva, pentru că modul în care sunt obișnuiți să interacționeze cu copiii lor este cel al al unui Părinte sau Profesor autoritar! Poate nu-i așa. Doar am propus asta, pentru că nu știu de fapt de *unde* vine această prejudecată! Dacă aveți vreo idee, mi-ar plăcea s-o aud. 🙂 Dar să mergem mai departe.
Indiferent de unde vine această prejudecată, rămâne faptul că este destul de comună. Și e atât de departe de adevăr! Cred că oamenii se lasă prinși de ceea ce percep ca reguli, de ce ”face” și ”nu face” sau ce ”poate” și ”nu poate face” un copil neșcolit, încât esența filozofiei și a stilului de viață, acela al părinților și copiilor trăind și învățând liberi împreună, pare să fie uitată.
Deoarece asta înseamnă și așa arată unschooling-ul: o familie ai căror membri se plac reciproc și explorează lumea împreună. Accentuez ”împreună”. Când mă gândesc la unschooling în propria familie, mă gândesc la cum a găsit mama o carte grozavă la un anticariat și mi-a spus ”Idzie, am văzut cartea asta și m-am gândit că poate te interesează. Pare fascinantă!” Mă gândesc la un drum spontan până la bibliotecă pentru că am întrebat-o pe mama dacă avem vreo carte despre arme medievale și s-a dovedit (dintr-un motiv oarecare) că nu aveam. Mă gândesc la mama strigându-mă din celălalt capăt al casei cu o voce plină de fascinație și oroare, pentru că voia să-mi citească un articol despre organismele modificate genetic. Mă gândesc și la nenumăratele ocazii în care eu am căutat-o pe ea pentru a-i povesti despre personajele și intriga interesante ale romanului pe care îl citeam, pentru a o consulta cu privire la ideea unui articol pe care voiam să-l scriu, pentru a-i pune un cântec care credeam că i-ar plăcea sau pentru a-i citi un fragment dintr-o carte despre anarhia verde sau unschooling. Ideea e că învățarea în familia mea e un lucru în care ne implicăm mult cu toții (am folosit ca exemple lucruri care s-au întâmplat numai între mine și mama, dar îi împărtășesc cu entuziasm și tatălui meu tot felul de lucruri interesante, iar cu mama și sora mea port cele mai fascinante discuții tot timpul!).
Nu spun că *totul* e împărtășit, pentru că nu-i așa. De exemplu, Emi scrie multă ficțiune, dar de obicei nu-i lasă decât pe prietenii cu care vorbește online despre literatură să citească, iar eu și mama îi respectăm alegerea și nu încercăm s-o convingem să ne lase să citim. Dar chiar și aici există implicare, prin aceea că mamei îi pasă de scrisul ei și o ascultă cu plăcere vorbind despre subtilitățile scriiturii, despre propria evoluție în scris și despre ce descoperă în legătură cu gramatica limbii engleză pe măsură ce învață o altă limbă etc. Doar că nu încearcă s-o împingă pe sora mea să facă ceva ce nu vrea.
”Nu te băga” înseamnă pentru mine a ignora copiii. Să spui ”oh, vor învăța singuri” și apoi să-ți vezi de *viața de adult* fără a-i implica pe copiii sau implicându-i prea puțin mi se pare același lucru. Eu văd adevăratul unschooling ca fiind un proces de trai prin colaborare, în care fiecare membru al familiei împărtășește interese, sugerează activități (la care ceilalți membri pot alege să participe sau nu), împărtășește articole interesante, informații și link-uri și anunță persoana potrivită când dă peste ceva ce i-ar putea plăcea (mama i-a adus lui Emi o mulțime de cărți despre istoria, limba și poezia japonezilor pentru că știe că o interesează).
Unschooling nu e altceva decât simplul fapt de a trăi și, prin urmare, a învăța cu respect și libertate, împreună ca familie. Și, deși deseori nu e *ușor* (știu că familia mea a avut partea ei de ciondăneli și supărări), mi se pare totuși destul de *simplu*!
Pace,
Idzie
Preluat de pe I’m Unschooled. Yes, I Can Write și tradus cu acordul autorului. Poți citi articolul în original aici.
Idzie se descrie deseori ca un copil neșcolit, vegetarian, animist, anarhist-ecologist, feminist și hippie. A renunțat la grădiniță și a crescut în schimb urmându-și variatele pasiuni și înțelegând lucrurile în ritmul ei. A devenit pasionată de unschooling și educația bazată pe libertate în ultimii ani de adolescență, iar în cei câțiva ani de atunci a dezvoltat un cunoscut blog numit I’m Unschooled. Yes, I Can Write, a participat la multe conferințe și întâlniri legate de unschooling, a ținut discursuri despre unschooling la diverse evenimente și și-a publicat câteva articole în publicații educaționale (Life Learning Magazine, Our Schools, Our Selves).
***
Profit de ocazie pentru a vă recomanda un articol foarte frumos despre unschooling scris de o mămică româncă. Și dacă tot trageți o fugă pe blogul ei (până și numele îmi place: În lumea băiețilozaurilor), nu ratați nici celelalte articole! Poate chiar vă abonați: o voce ca a ei e întotdeauna binevenită, mai ales când scrie atât de frumos și personal despre învățare.
“Nu te baga” este chiar un curent educational, extremist dupa parerea mea. Potrivit unora copilul invata numai prin imitatie iar parintii nu trebuie sa faca absolut nimic niciodata. Este extrema cealalta a educatiei invazive si restrictive din sistemul clasic de educatie. Unii cred ca un copil e un idiot si ca fara “educatia” adultilor nu se va alege nimic de capul lui in timp ce altii il cred pe copil un fel de zeu care stie de la natura ca-l pasioneaza pianul chiar daca nu a vazut in viata lui un pian si tu, parintele nu te-ai obosit sa-l duci la niciun concert fiind prea ocupat cu constructia sinelui si meditatiile yoga.
Eu cred ca familia este responsabila cu deschiderea catre copil a cat mai multor usi, spre cat mai multe din domeniile cunoasterii. Ceea ce e cam greu in conditiile in care multe dintre aceste usi sunt in afara domeniului de expertiza al parintilor. Si atunci solutia este fie sa iti invingi tu, parintele, repulsia (plantata metodic de scoala) pentru sa zicem chimie, fie sa lucrezi periodic cu “antrenori” specializati adica cu diversi profesori particulari. Apoi copilul va alege pe ce vrea sa mearga si totul devine mai usor de gestionat.
Fiul meu are 10 ani si de la 3 ani este pasionat de istorie si stiinte. Pasiunea unui copil este insa si ea un foc pe care familia mai pune cate un lemn din cand in cand. Vizite la muzee, conferinte cu marii oameni ai monetului pe diferite teme, filme istorice, carti, jocuri PC etc. La sedinta de ieri invatatoarea ne-a spus cat de mult a contat pasiunea pentru istorie a unui singur copil pentru ca in clasa sa se schimbe complet admosfera: fiul meu a venit cu completari la lectie dupa care imediat ambitiosii clasei s-au dus si ei sa citeasca suplimentar pentru a nu se lasa mai prejos, La lectia despre daci fiul meu a spus ca exista o teorie potrivit careia dacii nu erau traci. Imediat a sarit o fetita si a spus ca nu putem noi, copiii, sa-l contrazicem pe Herodot. Fiul meu a spus ca Herodot era si el un om, nu a fost niciodata in Dacia si a scris de multe ori din auzite. Atunci cineva i-a cerut sa vina cu dovezi in legatura cu noua teorie. El s-a dus acasa si a venit cu material. Asa ar trebui sa fie mereu invatarea: pasionala, dinamica, fara idei preconcepute!
Bine-ai venit, Alice!
Iti multumesc mult pentru comentariu. Partea legata de fiul tau este foarte interesanta.
Am tradus acest articol tocmai pentru ca exista in mintea multora prejudecata conform careia unschooling inseamna neglijenta si lipsa de implicare din partea parintilor. Unschooling inseamna, dimpotriva, mai multe implicare si de un alt calibru. Nu iei decizii in numele copilului si nu-l obligi sau manipulezi ca sa faca ce vrei tu sau sa invete ce vrei tu, dar asta nu inseamna ca “iti iei mana de pe el” si nu-ti mai pasa. Ci doar ca, asa cum spuneai, ii facilitezi accesul la cat mai multe lucruri, experiente si oameni. In asta consta implicarea ta ca parinte si, da, de multe ori te poate face sa-ti depasesti temerile si prejudecatile in legatura cu anumite domenii ale cunoasterii.
E interesant ce ai povestit despre orele de istorie din clasa fiului tau, insa motivatia celorlalti copii mi se pare a avea mai putin de-a face cu o inclinatie naturala catre istorie si mai mult cu starea de competitie care se naste in scoala. Or asta nu e ideal. Ideal ar fi fost sa nu se simta mai prejos, sa nu creada ca trebuie sa dovedeasca ceva, insa, cum spuneam, e greu sa faci dintr-o clasa obisnuita un mediu liber si sigur din punct de vedere emotional.
Ma bucur mult ca baietelul tau te are alaturi sa-i sprijini pasiunea. El pare intr-adevar pasionat de istorie si asta e un lucru minunat.
Te mai astept aici pe blog si sper sa mai gasesti articole care sa-ti placa!
buna ziua,ma numesc paula muresan, locuiesc in italia. la argumentul educatie as avea foarte multe de spus, deocamdata nu am iesit cu ideile mele afara,pentru ca,cu oricine vorbesc sunt insultata si acuzata de anarhie. cunosc foarte bine autorul alexander neill si cred cu tarie ca formula lui de scolarizare, adaptata romaniei, ar fi unica alternativa valabila celei de a nu trimite copilul la scoala. daca vrei sa schimbam niste idei , contacteaza-ma. am un blog nou, unde vorbesc doar tangential despre educatie. nu am nevoie de publicitate. consider ca asta mi-ar face chiar rau. dar ma intereseaza mult un dialog cu tine.
Bun venit, Paula!
Si eu cred ca scolile libere gen Summerhill ar fi o alternativa binevenita pentru multe dintre familiile ce cauta altceva decat scoala traditionala. Din pacate, in conditiile legislative actuale, fondarea unor astfel de scoli nu este tocmai permisa.
Mi-ar placea sa discutam, asa ca imi poti scrie oricand pe ursuandreea85[at]gmail[punct]com.
Atitudinea de “a sta deoparte” cred că trebuie interpretată numai în sensul de a privi cu respect alegerile făcute de copil în materie de învăţare şi de a nu impinge, din diverse motive, către zone pe care copilul nu se simte pregătit să le atingă sau nu doreşte să facă asta.
S-a întâmplat de multe ori să fiu provocată să citesc ceva necunoscut până atunci, asta fiindcă pe băieţelul Vladimir îl preocupa ceva anume într-un anumit moment. Ceva care a trecut, din care nu a făcut o pasiune neapărat. De aia e important părintele în tot procesul ăsta. Să fie acolo. Fiindcă, deşi nu are întotdeauna răspunsuri pentru toate dorinţele de cunoaştere ale copilului(dar uneori află lucruri pe care le găseşte chiar el fascinante), el ştie cum poate avea acces la o informaţie, pe care o poate transmite mai departe, în termenii potriviţi cu vârsta copiluilui. Dar poate(desigur, şi după preferinţele lui) să propună diverse modalităţi de cunoaştere care pot deveni de interes, chiar dacă pot reprezenta noutăţi şi pentru el.
Multe dintre informaţiile oferite nu sunt din cele spectaculoase, “vizibile”, de tipul informaţiilor ştiinţifice ori literare, ci simple, cele care “clădesc”, dar fără de care nu se poate construi solid.
Îmi permit(şi sper să nu fie vreo problemă) să postez o bucăţică dintr-o afirmaţie a lui Gabriel Liiceanu care mie îmi pare să se potrivească ideii (deşi nu obişnuiesc să mă folosesc de “citate”, ăsta mi-a plăcut mult).
“A deveni cititor cred că asta înseamnă: să creşti fără să se vadă. Căci, în fond, de ce citim, ne-am putea întreba cu toţii, de vreme ce miile şi miile de pagini peste care ţi-ai trecut ochii par a fi dispărut fără să lase vreo urmă? Am încercat undeva să dau un răspuns la această întrebare: S-ar putea ca memoria asta şubredă să fie un formidabil instrument de măcinat, care să macine aşa cum macină stomacul pentru întregul organism hrana introdusă în gură şi care, transformându-se în elementele primare ale procesului metabolic asigură întreţinerea vieţii. S-ar putea ca, de îndată ce au fost înghiţite, zecile de mii de pagini să fie desfigurate până la uitare, trasformate într-un bol alimentar al spiritului şi digerate până nu mai rămâne nimic din ele, nimic recognoscibil, nimic decât proteinele, lipidele şi glucidele spiritului fără de care viaţa nobilă şi creativă n-ar mai fi cu putinţă. E bine, aşadar, să avem ce uita.”
Dan C. Mihăilescu(editor) – Cărţile care ne-au făcut oameni
Andreea, iti multumesc în primul rând că mi-ai dat curaj să scriu, prin toate articolele publicate aici. Că adesea, experienţa învăţării la noi semăna cu ce citeam aici.
Mulţumesc pentru încredere şi pentru modul atât de frumos în care m-ai prezentat oamenilor.
Salut Andreea!
Eu as vrea sa stiu concret ce se intampla daca nu-mi mai trimit copilul la scoala de stat? Eu personal sunt foarte preocupata de iesirea din acest sistem in care traim. Imi este greu sa mai urmez tiparele acestea facute de altii pentru noi.
Am auzit si eu ca la noi nu este inca legala scoala de acasa. Dar stiu ca totusi se face. Cum?