de Alfie Kohn
Sigmund Freud a încercat să vindece nevrozele femeilor vieneze și Konrad Lorenz și-a construit reputația studiind păsările, dar cei doi împărtășesc o credință care s-a fixat în conștiința populară. Credința aceasta este că avem în interiorul nostru, în mod natural și spontan, un rezervor de energie agresivă. Această forță, care se tot acumulează, trebuie să fie eliberată periodic – să spunem prin participarea la sporturi competitive – altfel explodăm cu violență.
Acesta este un model atrăgător pentru că este ușor de vizualizat. Este de asemenea fals. Așa cum a scris behavioristul John Paul Scott, profesor emeritus la Universitatea Bowling Green State: ”Toate datele din prezent indică faptul că agresivitatea din comportamentul mamiferelor superioare, inclusiv al oamenilor, își are originea în stimularea externă și că nu există dovezi ale unei stimulări interne spontane.” În mod clar, mulți oameni – și, de fapt, multe culturi – se descurcă destul de bine fără să se comporte agresiv și nu există nicio dovadă a acumulării inexorabile de presiune pe care o presupune acest model ”hidraulic”.
Teoria prezice de asemenea faptul că eliberarea de energie agresivă ar trebui să ne facă mai puțin agresivi – un efect cunoscut drept ”catharsis”, urmând ideea lui Aristotel că putem fi purificați de emoții neplăcute urmărind tragedii. Dar un studiu după altul au arătat că suntem mai predipsuși să devenim mai violenți după ce asistăm sau participăm la asemenea activități. ”Angajarea în joacă agresivă nu face decât să întărească dispoziția de a reacționa agresiv”, conclude psihologul Leonard Berkowitz, care scrie acum o nouă carte despre acest subiect pentru a-și completa lucrarea clasică din 1962 Agresiunea: o analiză socio-psihologică.
În 1986 un grup de oameni de știință behavioriști eminenți s-a întâlnit în Sevilia, Spania, pentru a discuta rădăcinile agresivității umane și au ajuns la concluzia că modelul hidraulic este imprecis și că nu există o bază științifică pentru credința că oamenii se nasc agresivi și războinici (a se vedea ”Declarația de la Sevilia” ce urmează acestui articol). Această credință nu a fost totuși ușor de zdruncinat. Printre argumentele pe care le poți auzi câteodată se numără: Animalele sunt agresive și nu putem scăpa de moștenirea strămoșilor noștri evolutivi; istoria omenirii este dominată de povești despre războiae și cruzime, iar unele arii ale creierului și unii hormoni sunt legați de agresivitate, dovedind o bază biologică pentru un astfel de comportament. Să le luăm pe rând.
Primul lucru ce trebuie spus despre animale este că ar trebui să fim precauți când luăm lecții de la ele pentru a ne explica propriul comportament, date fiind forța mediatoare a culturii și a capacității noastre de reflecție. ”Înrudirea noastră cu alte animale nu înseamnă că dacă purtarea lor pare să fie de multe ori sub influența instinctelor, aceasta trebuie să se aplice în mod necesar și oamenilor”, spune antropologul Ashley Montagu. El citează o autoritate în domeniu care a scris: ”Nu există mai multe motive să credem că omul poartă războaie pentru că peștii sau castorii își apără teritoriul decât pentru a crede că omul poate zbura pentru că liliecii au aripi.”
Animalele nici nu sunt atât de agresive precum cred unii oameni – decât dacă termenul ”agresivitate” este lărgit pentru a include uciderea pentru a mânca. Agresiunile organizate în grup sunt rare la alte specii, iar agresivitatea care există este în mod tipic o funție a mediului în care se găsesc animalele. Oamenii de știință au descoperit că alterarea mediului acestora sau a felului în care sunt crescute poate avea un impact profund asupra nivelului de agresivitate observat practic la toate speciile. Mai mult decât atât, animalele cooperează – atât în interiorul propriei specii cât și cu alte specii – mult mai mult decât cred mulți dintre noi bazându-se pe documentarele despre natură vizionate.
Când ne raportăm la istoria omenirii, găsim o cantitate alarmantă de comportament agresiv, dar nu găsim motive pentru a crede că problema este înnăscută. Iată câteva dintre argumentele date de criticii determinismului biologic:
- Chiar dacă un comportament este universal, nu putem concluziona automat că face parte din natura noastră biologică. Toate culturile cunoscute au olărit, dar asta nu înseamnă că există o genă pentru această activitate. Alte instituții crezute la un momant dat a fi naturale sunt acum foarte dificil de găsit. Într-un secol sau două, spune sociologul Donald Granberg de la Universitatea din Missouri, ”e posibil ca oamenii să se uite înapoi și să privească războiul așa cum privim noi astăzi practica sclaviei.”
- Agresivitatea, în orice caz, nu este nici pe departe universală. Montagu a editat o carte intitulată Învățând non-agresivitatea, care conține mărturii despre culturi pașnice. Este adevărat că acestea sunt societăți de vânători-culegători, dar faptul că anumiți oameni trăiesc fără violență pare să desființeze acuza că ne naștem agresivi. De fapt, ne-am aștepta ca tocmai culturile care sunt ”mai apropiate de natură” să fie mai războinice dacă predispoziția la conflict ar face parte într-adevăr din natură. Dar tocmai reversul apre să fie adevărat. Regretatul Erich Fromm a spus astfel: ”Oamenii cei mai primitivi sunt cei mai puțin războinici, iar … caracterul războinic crește în proporție directă cu civilizația. Dacă distrugerea ar fi înnăscută, atunci tendința ar trebui să fie opusă.”
La fel de impresionante precum culturile pașnice sunt cele care au devenit pașnice. În câteva secole Suedia s-a schimbat dintr-o societate extrem de războinică într-una dintre cel mai puțin violente dintre națiunile industrializate. Schimbarea – ca și existența războiului în sine – poate fi explicată mai plauzibil în termeni de factori sociali și politici decât apelând la biologie.
- Deși este indisputabil că s-au purtat frecvent războaie, faptul că par să ne domine istoria ar putea spune mai multe despre felul în care este prezentată istoria decât despre ceea ce s-a întâmplat de fapt. ”Scriem și predăm istoria în funcție de evenimentele violente, marcând timpul după războaie”, spune psihologul Jeffrey Goldstein de la Universitatea Temple. ”Când nu avem războaie vorbim despre anii interbelici. E o chestiune de raportare selectivă.”
- În mod asemănător, pornirea noastră împotriva violenței ne poate face să-i supraestimăm răspândirea. ”În fiecare an în Statele Unite 250 de milioane de oameni nu comit crime”, observă Goldstein. ”Chiar și într-o societate violentă, acestea sunt evenimente relativ rare.” E dificil să împaci teoria agresivității umane înnăscute cu simplul fapt că cei mai mulți dintre oamenii din jurul nostru par să fie destul de pașnici.
Mulți oameni au susținut că ”natura umană” este agresivă pe baza punerii unei arii largi de emoții și comportamente sub eticheta agresivității. În vreme ce canibalismul, de exemplu, este uneori considerat agresiune, el poate reprezenta mai degrabă un ritual religios decât o expresie a ostilității.
Prezența unor hormoni sau stimularea unor anumite zone ale creierului a fost legată de agresiune în experimente. Dar după ce desrie aceste mecanisme în detaliu, psihologul fiziolog Kenneth E. Moyer subliniază faptul că agresivitatea în comportament este leagtă întotdeauna de un stimul extern. ”Aceasta înseamnă”, spune el, ” că deși sistemul neural specific unui anumit tip de agresiune este activat, comportamentul nu are loc decât dacă este la dispoziție o țintă potrivită… (și chiar și atunci) poate fi inhibat.”
Atât de important este rolul mediului încât a vorbi despre o tendință ”înnăscută” de a fi agresiv nu prea are sens la animale, darămite la oameni. Este ca și cum am susțină că deoarece nu poate exista foc fără oxigen, iar Pământul este învăluit în acest gaz, este în natura planetei noastre să ardă clădirile.
În ciuda factorilor evoluționiști sau neurologici presupuși a determina agresiunea, ”biologic” pur și simplu nu înseamnă ”inevitabil”. Faptul că oamenii postesc negru sau rămân celibatari de bună voie dovedește că până și pornirile de foame și sex pot fi înfrânate. În cazul agresivității, în care xistența unor astfel de porniri este dubioasă de la început, abilitatea noastră de a ne alege comportamentul este și mai clară. Chiar dacă genele sunt fixate, nu se poate spune neapărat același lucru despre efectele lor comportamentale. Și chiar dacă ”oamenii sunt predipsuși gentic să reacționeze agresiv la evenimente neplăcute”, spune Berkowitz, ”putem învăța să modificăm sau să controlăm reacția.”
Toate acestea privesc chestiunea agresivității în general. Ideea că războiul îndeosebi este determinat biologic este și mai exagerată. ”Când o țară atacă o altă țară, asta nu se întâmplă pentru că oamenii din acea țară sunt agresivi la adresa celorlalți”, explică biologul Richard Lewontin de la Universitatea Harvard. ”Dacă asta ar fi adevărat, n-am mai avea nevoie de propagandă sau de recrutări: toți acei oameni agresivi s-ar înscrie imediat. Agresiunea statală este o chestiune de politică, nu de sentiment.”
Argumentul a fost bine formulat de Jean Jacques Rousseau cu mai mult de două secole în urmă: ”Răaboiul nu este o relație între om și om, ci între Stat și Stat, iar indivizii sunt dușmani în mod accidental.”
Faptul că statele trebuie să-și îmbărbăteze oamenii pentru a lupta face și mai dificil de argumentat legătura dintre natura noastră și război. În cazul cursei pentru înarmarea nucleară, conexiunea este și mai slabă. Bernard Lown, co-președinte al asociației internaționale Fizicieni pentru prevenția Războiului Nuclear, care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1985 spune: ”Comportamentul individului, fie că este agresiv, permisiv sau pasiv, nu este factorul care îi creează prespectiva asupra genocidului. Nici chiar persoana agresivă nu acceptă extincția numaidecât.”
Începi să te convingi? Citește și partea a doua.
Copyright June 1988 by Alfie Kohn. Reprinted from Psychology Today and translated by Andreea, with the author’s permission. For more information, please see www.alfiekohn.org.
