de Peter Gray

De ce nu ne plac mai ales sfaturile necerute date de cei dragi?

”Să ai o zi bună!” îi spune mama fiicei sale adolescente, la care fata răspunde: ”Mamă, vrei te rooog să nu-mi mai spui ce să fac?”. Empatizez cu ambele părți din această glumă veche. Câteodată ne enervăm atât de tare pe sfaturile necerute, încât cel mai nevinovat și binevoitor sfat devine intolerabil.

Soția mea și cu mine avem o căsnicie minunată. Una dintre cauzele fericirii noastre este faptul că am învățat amândoi să evităm să ne dăm unul altuia sfaturi nedorite. Îmi amintesc unul dintre pașii de la începutul acestui proces de învățare. Ne întorceam acasă de la un film, iar ea conducea. Am observat că ținea mașina în viteza a doua, când era clar că ar fi trebuit să fi trecut în a treia, poate chiar a patra. Prostește, i-am spus asta. Nu a zis nimic, dar felul în care a schimbat viteza și tăcerea care s-a lăsat în minutele următoare au spus mult. Au spus, printre altele: ”Uite ce e, amice, conduc de câțiva ani; nu am nevoie să-mi supraveghezi condusul. Chiar trebuia să întrerupi conversația despre film acum, ca să-mi spui cum să conduc!”. Toate astea de la politicosul meu ”Draga mea, cred că ar trebui să fii într-o altă viteză acum; ar fi mai economic și mai bine pentru motor.” A trebuit să recunosc că, dacă mi-ar fi dat ea mie același sfat, reacția mea nonverbală ar fi fost asemănătoare.

Soția mea și cu mine nu suntem singurii oameni căroră nu le plac în general sfaturile nesolicitate. Ca parte din pregătirea pentru a scrie acest eseu, am căutat pe Google ”sfaturi necerute” și am găsit un sondaj de opinie cu această întrebare: Vă plac în general sfaturile nesolicitate?, urmată de trei posibilități de răspuns: Da, Nu și Numai dacă vin de la persoana potrivită. Când am verificat ultima oară sondajul, 847 de persoane răspunseseră, din care 6% spuseseră Da (presupun că veneau de pa altă planetă), 56% spuseseră Nu și 38% aleseseră Numai dacă vin de la persoana potrivită. Eu cred că nu e vorba numaide persoana potrivită, ci și de momentul și maniera potrivite. Sfaturile de la prieteni, iubiți, rude, șefi, subordonați, experți, novici și străini pot fi toate la fel de odioase, în funcție de când și cum sunt date.

Uneori, desigur, sfaturile nesolicitate sunt binevenite. Dacă mă pregătesc să intru în ocean și cineva, oricine, vine la mine și mă sfătuiește să nu înot acolo pentru că au fost vazuți niște rechini cu câteva minute în urmă, îi sunt recunoscător. Iau asta nu atât ca pe sfat, ci mai mult ca pe o informație utilă care îmi poate salva viața și pe care n-o știam. M-aș fi simțit și mai recunoscător și n-aș fi avut nicio urmă de enervare, dacă bunul samaritean ar fi omis partea cu sfatul în întregime (să nu înot acolo) și mi-ar fi dat doar partea informativă (despre rechini). Atunci aș fi simțit că decizia de a nu intra în apă e în întregime a mea, bazată pe capacitatea mea de a gândi rațional, și nu e forțată în niciun fel.  Atunci, n-aș fi avut nici cea mai mică tentație să intru în apă doar ca să dovedesc că ”O să fac ce …. vreau eu, mulțumesc!”

De ce reacționăm așa la sfaturile nesolicitate? De ce nu le acceptăm ca ceea ce sunt de fapt – grija și dorința de a ne ajuta ale celuilalt? Cei care au mai scris despre această chestiune au sugerat câteva răspunsuri rezonabile. Ei spun că sfaturile, justificat sau nu, ni se par a fi o afirmare a dominației, o critică, o lipsă de încredere, o ignorare a propriilor noastre scopuri și priorități. Sunt de acord cu toate astea, dar aș vrea să adaug că motivul principal din spatele lor are de-a face cu dorința noastră de a ne proteja libertatea. De fapt, folosesc acest articol (și următorul) pentru a inaugura o serie planificată de eseuri despre psihologia libertății.

Din motive solide ce țin de evoluție, pe care le voi discuta într-un viitor articol, noi, oamenii, tânjim după libertate. Ne opunem controlului celorlalți. Facem asta indiferent de vârstă și de cine vrea să ne controleze. Oamenii căsătoriți se opun controlului din partea soților, bătrânii se opun celui din partea copiilor lor de vârstă mijlocie, iar copiii de toate vârstele se opun controlului părinților. Și, desigur, elevii se opun controlului profesorilor, unul dintre motivele pentru care școlile așa cum le știm au rezultate atât de slabe.

Sfaturile nesolicitate de la cei dragi pot fi în mod special amenințătoare, din cauza dorinței noastre puternice de a le face pe plac. Ne e greu să ignorăm sfaturile celor apropiați, pentru că ne temem implicit că, dacă nu le urmăm, vom arăta lipsă de respect sau de iubire. În același timp, nu vrem să le urmăm pentru că vrem să ne păstrăm autonomia. De fapt, nu vrem să urmăm mai ales sfaturile de la o persoană dragă, pentru că de fiecare dată când facem asta, ni se pare un pas către schimbarea relației de la una între egali la una cu un raport de putere dezechilibrat. Supunându-ne, îi putem da celuilalt impresia că ne vom conforma voinței lui pe viitor. ”Da, dragul meu, ești mult mai deștept și mai informat decât mine, așa că o să fac mereu cum zici tu.” Fiecare act de supunere pare să strângă un laț imaginar pe care celălalt ni l-a aruncat în jurul gâtului. Conflictul dintre supunere (ca să ne arătăm iubirea) și nesupunere (ca să ne afirmăm libertatea) creează frustrare, iar frustrarea duce la mânie.  Și astfel, simțim mai multă furie când cineva drag ne spune să ne îmbunătățim condusul – sau sănătatea sau orice altceva – decât atunci când primim un astfel de sfat de la un străin.

Este mai ușor pentru majoritatea oamenilor să înțeleagă natura acestui conflict dacă se gândesc la relația dintre soți decât dacă se gândesc la cea dintre părinte și copil. Aceștia din urmă sunt în unele privințe evident inegali. Părintele este mai mare, mai puternic, mai informat cu privire la multe aspecte ale lumii și are mai multe resurse la îndemână. Dar, în alt sens, părintele și copilul sunt egali. Sunt la fel de valoroși ca indivizi. Sunt la fel de atașați de propriile impulsuri, nevoi și scopuri puternic resimțite. Iar copiii, deși nu au la fel de multe cunoștințe ca părinții lor în anumite privințe, sunt mult mai deștepți decât îi cred adulții. Copiii își recunosc dependența față de adulți, dar, în același timp, simt un impuls puternic de a-și afirma independența. Din punctul de vedere al evoluției, această dorință nu este un accident, este ceea ce motivează copiii să-și asume acele riscuri pe care trebuie să și le asume pentru a crește, pentru a-și găsi propriile căi, pentru a-și asuma răspunderea propriilor vieți.

Prin urmare, sfatul meu nesolicitat pentru voi este că ar trebui să fiți la fel atenți când le dați sfaturi necerute copiilor voștri pe cât sunteți când le dați soțului sau soției. Cu cât vă abțineți mai mult de la a da sfaturi nesolicitate, cu atât e mai probabil ca copiii să vă ceară sfatul când au nevoie și să-l urmeze, dacă este rezonabil. Voi da câteva exemple și dovezi în următorul meu eseu.

Dar acum aș vrea să aflu ce credeți voi despre sfaturile necerute, în secțiunea de comentarii de mai jos. În ce condiții apreciați sau nu sfaturile? Cum au fost afectate relațiile voastre, de toate felurile, de tendința voastră sau a celorlalți de a da sfaturi care nu sunt cerute? S-ar putea ca experiențele voastre să fie utile pentru alți cititori și pentru mine.

Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.

Peter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.

Poți citi articolul în limba engleză aici.