Cred că oricine promovează activ educația acasă s-a lovit de întrebarea aceasta, fie venind de la cititori sau parteneri de discuție, fie din simpla reflecție asupra propriei activități – ”Ești pentru educația acasă sau împotriva școlii?”. Răspunsul variază în funcție de persoană și de discuție, de cât de înfierbântate sunt spiritele. Nu pot vorbi în numele altora, dar mi se pare util să o fac în numele meu, fie doar pentru a le da un răspuns cuprinzător celor ce mă acuză de a fi anti-școală.

Înainte de a începe, aș vrea să clarific că ceea ce voi scrie nu trebuie extins asupra mișcării pentru educația acasă, asupra celor ce o sprijină sau asupra celor ce își educă proprii copii. Sunt părerile și gândurile mele, pe care le expun aici drept lămurire pentru cei ce își pun această întrebare chiar dacă nu o lasă într-un comentariu.

Adevărul e că nu pot da un răspuns clar și final. În unele articole și în unele zile mă las purtată de discuție și scriu sau spun lucruri ce sunt o critică la adresa școlii. În altele, mă axez pe pozitiv și scriu despre ce oferă educația acasă. Dar mereu sunt conștientă că întrebarea ”De ce nu școală?” e subînțeleasă în orice discuție. De multe ori, parcă o aud la fiecare final de paragraf despre educația acasă, cu variantele ”Dar ce, școala ce are? Acolo nu învață copiii? Acolo nu este cunoaștere, curiozitate, iubire pentru copii, prețuirea individualității etc?” Și-mi vine pe limbă răspunsul, împreună cu tentația de a-l scrie. Așa că-l scriu, de multe ori, pentru mine sau pentru cititori. Blogul meu poate fi citit și ca un soi de jurnal, din care e evidentă tranziția de la profesoara frustrată la susținătoarea educației acasă, dacă-l citești cronologic. Dar cum bănuiesc că mulți nu au timpul sau curiozitatea de a afla mai multe despre mine (nu c-ar fi ceva demn de atâta atenție), poate nu-i chiar așa evident.

Așa că vă povestesc pe scurt: am petrecut 18 ani pe băncile școlii cu succes, cum ar spune unii. Premiul întâi în școala primară și cea generală, premul al doilea în clasele 9-11 la mică distanță de cel dintâi, ceea ce m-a impulsionat să iau coronița în clasa a 12-a și 4 mențiuni la olimpiadele județene și notă mare la bac (nu-mi amintesc exact, de ce să mint?). Am urmat  apoi cursurile Facultății de Litere din București ”la stat”, cum se spune, și am avut una dintre primele 10 medii de final (iarăși nu-mi aduc aminte a câta și nu văd rostul să stau să caut). Am intrat la master la aceeași facultate, tot ”la stat”. Nu scriu toate astea ca să mă laud, mai ales că nici nu sunt vreo olimpică internațională și nu consider că am excelat în alt domeniu decât în a dansa pe ce-au cântat alții. Le scriu fiindcă articolele mele pot crea impresia că sunt frustrată, traumatizată, repetentă sau mai știu eu ce.  

Știu că m-am exprimat dur, reducând experiența mea școlară la ”a dansa pe ce-au cântat alții”. Pe atunci nu o vedeam așa. Eram mândră de notele mele și de aprecierea profesorilor, iar școala nu mi s-a părut niciodată prea grea (din păcate, nici deosebit de interesantă). Judecând din poziția de adult, văd mai clar de unde venea motivația mea de a ”învăța”, ce era de fapt acest ”învățat”, cu ce am rămas și ce aș fi putut face în schimb. Am fost întrebată de curând ce aș fi ajuns dacă n-aș fi fost la școală, ceea ce voia să însemne mai curând ce-aș fi făcut dacă aș fi fost neglijată și lăsată analfabetă. Ce aș fi putut să fac? Aș fi dus o viață cum nu doresc nimănui. Așa că da, din acest punct de vedere sunt recunoscătoare că am fost la școală, sunt convinsă că a fost mult mai bine așa decât să fi fost lăsată de izbeliște. Doar că mie nu-mi place să gândesc așa. Îmi place să mă gândesc cum ar fi fost mai bine și ce aș putea face eu mai bine pentru copilul meu.

Dar asta nu înseamnă că îi condamn pe cei ce au fost la școală (așa cum am fost eu însămi, soțul meu, prietenii, rudele) sau pe cei ce își duc în fiecare zi copiii la școală (așa cum au făcut părinții mei cu mine și cum fac mulți dintre prietenii mei acum). Nu am nicio prejudecată față de copiii școlarizați, nu-i consider mai prejos decât cei educați acasă și m-aș bucura ca băiatul meu să fie prieten cu cât mai mulți copii, indiferent de felul educației.

Nu aș avea de ce să iî condamn pe cei ce aleg școala, fiindcă nu e treaba mea ce aleg ei pentru proprii copii, nu le știu situația nici  măcar ca să-mi dau cu părerea despre cum aș face în locul lor și știu cât de grea poate fi această decizie pentru orice părinte. Mai știu și că educația acasă e la început la noi și privită cu suspiciune. Știu că a alege să te ocupi de proprii copii depinde de mulți factori ce nu țin neapărat de tine (situația financiară, accesul la informație de calitate, accesul la sprijin din partea comunității și a celor apropiați, prejudecata față de părinții ce aleg să renunțe la serviciu pentru a-și crește copiii etc.). Și da, știu și că nu orice părinte s-ar simți împlinit educându-și acasă copiii, lucru perfect îndreptățit.

Eu nu scriu pentru a-i convinge pe cei ce nu pot sau pe cei ce nu vor să se dedice educării copiilor lor. Nu scriu nici pentru a-i face să se simtă vinovați. Dacă ajung pe blogul meu, sper că vor găsi o descriere a defectelor școlii și o vor lua ca motivație pentru a cere schimbarea, pentru a afecta ei înșiși pozitiv viața școlară a copiilor lor, pentru a contracara prin relația lor cu copiii efectele nocive ale unor practici școlare (cum sunt notarea, temele, evaluarea, competiția etc.). Dacă nu dau eu însămi strategii utile, e pentru că nu cu asta am ales să mă ocup, ci cu promovarea unui alt drum. Iar ca să-i încurajez pe cei care îl iau în considerare, am nevoie să le explic de ce celălalt drum, cel bătătorit, nu e tocmai optim.

Eu propun o alternativă la școlarizare, iar asta implică faptul că nu o consider a fi ideală. E normal, deci,  să spun și de ce o consider așa. Poate că e incomod, mai ales când realitatea e că peste 90% dintre copiii români merg și vor merge la o școală convențională. Și sunt de acord că asta e mult mai bine decât să fie analfabeți nevoiți să supraviețuiească la marginea societății.

Doar că eu nu promovez neglijența sau abandonul. Eu promovez educația acasă, adică implicarea activă și dedicată a părinților, în primul rând, dar nu numai, în viața și educația copiilor cu grijă, atenție, respect, empatie și răbdare. Eu le vorbesc celor care se preocupă și se informează ca să fie părinți cât mai buni și celor ce văd în educația acasă o opțiune viabilă pentru ei și familia lor. Pentru ei caut informații și formulez explicații. Nu ca să-i conving, ci ca să le pun la dispoziție o mică parte din ce au nevoie ca să ia o decizie bună. Bună nu din punctul meu de vedere, ci din al lor.

Iar când scot la iveală defectele sistemului școlar și efectele lor asupra copiilor, nu încerc să-i sperii sau să-i manipulez, ci să le confirm bănuielile, temerile, amintirile. E drept că mă las uneori purtată de retorică și devin combativă. Aș vrea să credeți despre mine nu că aș avea vreo intenție malefică de a distruge școlile și a lăsa în voia sorții pe cei ce le sunt elevi, ci că pur și simplu pun (poate prea mult) suflet în ceea ce scriu, în ceea ce încerc să transmit.

Și cred că mai am o justificare: școlarizarea este atât de adânc înrădăcinată în mentalitatea noastră, a tuturor celor trecuți prin ea, că avem nevoie de un mic șoc pentru a o privi de la distanță, cu obiectivitate și discernământ. Uneori ajută să îți închipui că auzi prima oară de o chestie numită ”școală”, unde copiii sunt duși în fiecare zi pentru a primi ”educație”. Și apoi să treci printr-o zi școlară tipică de parcă ar fi ceva fictiv, nemaivăzut până atunci. La ce ajută? La a te descotorosi de ideile preconcepute (”școala e necesară”, de pildă, sau ”școala nu se poate face altfel”) și a vedea întregul proces de școlarizare la rece. Pentru ce? Pentru a vedea ce putem îmbunătăți sau contracara acasă, dacă am ales școlarizarea, sau pentru a ne da seama la ce anume renunțăm când scoatem școala din ecuație.

Când trec în revistă beneficiile educației acasă și le pun în balanță cu caracteristicile școlarizării, nu încerc să demonstrez că educația acasă este cel mai bun fel de educație. Nu susțin că ea este potrivită în 100% dintre cazuri, pentru toate familiile și pentru toți copiii. Nici că toți părinții ar trebui să și-o dorească sau să se simtă prost pentru că nu și-o doresc. Dar știu că poate fi cel mai bun drum pentru unele familii, așa cum este pentru mine și familia mea. Descoperind, mai întâi prin lecturi și exemplele altora și acum prin proprie experiență, cât de frumos, împlinitor și eliberator poate fi acest drum, chiar dacă e neprevăzut, sinuos și uneori solicitant, îmi doresc să le arăt și altora de unde începe, măcar pentru a fi siguri că au luat în calcul toate opțiunile. La asta aș rezuma dorința mea în ce privește educația în România: existența mai multor opțiuni decât școala de stat, cea privată, dar convențională și cea alternativă (de tipul Montessori, Waldorf). Mi se pare că lista e prea scurtă și nu poate cuprinde nevoile tuturor familiilor. Iar contribuția mea la lungirea ei este informarea cu privire la educația acasă.

Ca să vedeți că nu sunt singura care se luptă să se mențină mai aproape de capătul ”pro-educație acasă” decât de cel ”anti-școală”, vă propun să citiți și alte mărturii asemănătoare:

http://somethingandother.blogspot.ro/2013/04/i-am-not-anti-school.html

http://sharingalongtheway.com/can-i-be-pro-unschool-without-being-anti-school/

Vă invit la discuție, în secțiunea de comentarii: Voi cum ați răspunde la întrebarea din titlu? Și cum vă situați vis-a-vis de toată chestiunea, blogger sau nu, homeschooler sau nu?