de Alfie Kohn

Înfruntăm o urgență educațională în această țară [SUA, dar se potrivește de minune și României]. Ați mai auzit această remarcă, desigur, însă de data asta există o răsturnare de situație: mare parte din criza actuală este rezultatul unor politici puse în practică în numele îmbunătățirii școlilor – mai concret, în numele ”standardelor” și al ”responsabilității”.

Desigur că retorica aceasta găsește un public avid: cine ar vrea să se pronunțe împotriva unor standarde mai ridicate? Dar micul secret murdar al educației americane [și românești, aș zice] este că învățarea adevărată este alungată din clase pentru că niște oameni care nu știu mare lucru despre educație au decis că e vremea să fim mai duri.

Mișcarea ”Standarde mai ridicate”, impusă de sus cu forța, a pus stăpânire pe multe dintre școlile noastre, cu sprijinul total al grupurilor de afaceriști, politicienilor  din ambele partide și al multor jurnaliști. Principala opoziție vine de la cei care fac cu adevărat educație – și, pe măsură ce școlile noastre devin centre-gigant de pregătire pentru teste, din ce în ce mai mult de la părinți.

Prima problemă este că ridicarea standardelor a ajuns să însemne nimic mai mult decât note mai mari la teste standardizate prost concepute. Cu cât școlile se angajează să îmbunătățească rezultatele la aceste teste, cu atât sunt sacrificate mai multe oportunități de învățare. Fiecare oră petrecută forțând elevii să tocească pentru a lua cu brio aceste examene este o oră pe care n-o petrecem ajutându-i să învețe în mod creativ, cu discernământ și curiozitate. Prin urmare, goana după note mari este egală cu reducerea standardelor – un paradox rareori apreciat de cei care fac sau analizează politicile educaționale.

Copiii sunt testați până la absurd în numele ”corectitudinii”, care de multe ori se dovedește a fi un cod pentru mai mult control asupra celor întâmplate în clase în mâinile unora care nu se află acolo. Acest lucru are un efect asupra învățării similar cu cel al unui căluș asupra respirației. Extrem de contraproductivă este utilizarea mitei și amenințărilor pentru a forța elevii și școlile să ridice rezultatele la teste, inclusiv la cele cu miză mare care hotărăsc dacă elevii pot absolvi sau chiar trece în clasa următoare.

Cu câțiva ani în urmă, un  grup de cercetători din Colorado au rugat niște profesori să-și învețe elevii un anumit conținut. Jumătate dintre profesori au fost preveniți că la sfârșit elevii trebuie să aibă o performanță conform standardelor și să se descurce bine la un test. Ceilalți, având același lucru de predat, au fost doar invitați să-i ”ajute pe copii să învețe”. La final, când toți elevii au fost testați, cei din clasele cu ”standarde” s-au descurcat mai prost decât ceilalți. Profesorii din clasele orientate înspre standarde au devenit un fel de sergenți de instrucție, eliminând orice șansă a copiilor de a juca un rol activ în conceperea propriei activități de învățare. Profesorii au fost controlați și au răspuns preluînd controlul.

Această transformare are loc în toată țara. Un exemplu poate sta în locul multora: un profesor respectat din Wisconsin, faimos pentru faptul că-și ajuta elevii să-și conceapă propriile proiecte inovative de învățare, s-a ridicat în picioare la un cerc pedagogic și a anunțat că ”în trecut, era un profesor bun”. În prezent, a explicat, doar înmânează manuale și-și testează elevii la ceea ce au memorat. Și-a schimbat metoda de predare pentru că era luat la răspundere pentru rezultatele la teste. Explorarea de idei cu orizont larg și entuziasm, care îi caracteriza odată orele nu a putut supraviețui când accentul a căzut pe pregătirea elevilor pentru a trece un test standardizat.

*

Consensul că trebuie să avem standarde mai ridicate este strâns legat de ideea că trebuie să ne întoarcem la lucrurile de bază – ceea ce ar putea fi numit modelul de instrucție ”o grămadă de informații”. Tradiționaliștii cred de obicei că-i putem face pe elevi să învețe prin simpla forță a instrucției didactice, punând profesorul să stea în fața clasei, poate scriind pe tablă în timp ce scuipă informații pe care elevii trebuie să le absoarbă și să le copieze pe caiete. Profesorul spune, elevii ascultă. Iar când nu ascultă, citesc manuale pentur a absorbi informație. Apoi urmează lucrările de control, ascultatul obligatoriu și alte moduri de a dovedi că-și amintesc ce li s-a spus.

Aici educația este concepută ca un transfer de informații, a turna cunoștințe în vase goale. Găsim acest model al transmisiei în clasele întâi unde se învață cititul și scrisul și în clasele de liceu, unde profesorii afișează imagini cu ajutorul proiectorului și țin prelegeri fără sfârșit despre Romantism sau genetică. Ca regulă, cu cât sunt folosite mai mult testele standardizate (iar rezultatele lor scoase în evidență), cu atât trebuie să ne așteptăm ca școlile să adopte această abordare pentru a învăța elevii de toate vârstele.

Acest model, care rămâne dominant în SUA, se bucură de avantajul de a ne fi familiar celor mai mulți dintre noi din zilele noastre de elevi. Dacă cei mai mulți părinți îl acceptă – și judecă profesorii și școlile după cât de eficient toarnă cunoștințe în copiii lor – poate fi pentru că nimeni nu i-a îndemnat vreodată să-l pună sub semnul întrebării. Pentru a pune sub semnul întrebării prelegerile, foile de lucru, toceala și memorizarea, ar trebui să luăm în seamă posibilitatea că ne-am petrecut o bună parte din copilărie făcând lucruri care sunt la fel de fără rost precum bănuiam la vremea aceea.

Dar cognitiviștii ne spun că nu suntem receptaculi pasivi ș că învățarea nu este doar adăugarea de noi informații peste ceea ce știam deja. Ea înseamnă să dai peste ceva neașteptat, ceva ce nu poate fi explicat ușor prin teoriile informale pe care ni le-am format deja. Pentru a rezolva acest conflict, trebuie să ne reorganizăm felul în care înțelegem astfel încât să putem acomoda noua realitate pe care  tocmai am întâlnit-o.

Cel mai bun mod de predare se inspiră din înțelegerea faptului că oamenii învață activ. În astfel de clase, elevii iau decizii tot timpul, participând la propria educație. Fiecare dintre ei face parte dintr-o comunitate, ajungând să înțeleagă ideile din interior cu ajutorul celorlalți. Dobândesc informații și aptitudini, dar într-un context și nu un scop. Întrebările lor creionează programa. A învăța să gândească precum oamenii de știință și istoricii contează mai mult decât a memora liste de definiții și date.

Nu este adevărat că trebuie să înveți să citești înainte să poți înțelege ce citești; are mult mai mult sens să înveți să citești citind pentru a înțelege. Exact același lucru poate fi spus despre matematică: educatorii isteși nu predau adunarea și scăderea ca o cerință anterioară pentru a aborda probleme interesante; predau aceste aptitudini cu ajutorul unor probleme interesante. Elevii – inclusiv cei dezavanatajați sau ”cu risc” – învață noi aptitudini în mod eficient atunci când sunt invitați de la început să se gândească în mod complex la conceptele din adâncime.

Din păcate, acest tip de instrucție este rar și plătim pentru asta. Multe ziare au publicat titluri mari anul trecut, când elevii americani de liceu s-au dovedit a fi mult mai puțin pricepuți la matematică decât semenii lor de pe glob. S-a acordat puțină atenție concluziei trase de cercetători cum că elevii noștri sunt dezavantajați exact din cauza ideologiei ”înapoi-la-lucrurile-de-bază” din această țară. Clasele americane sunt devotate mai mult memorării și exersării de reguli și competențe, în detrimentul capacității elevilor de a înțelege ce fac.

Să vedem cum au abordat mulți elevi americani de 13 ani o problemă care a apărut în  National Assesment of Educational Progress. Întrebarea era: ”Un autobuz de armată poate transporta 36 de soldați. Dacă 1128 de soldați trebuie transportați până la cazarmă, de câte autobuze este nevoie?” Dacă împărți 1128 la 36, îți dă 31 cu un rest de 12, însemnând că ar fi nevoie de 32 de autobuze pentru a-i transporta pe soldați. Cei mai mulți elevi au făcut împărțirea corect, dar mai puțin de 1 din 4 a răspuns corect la întrebare. Răspunsul cel mai des întâlnit a fost ”31, rest 12”.

Țipetele disperate după standarde mai ridicate au dus la accelerarea acelui tip de instrucție care produce acest fel de calcul robotizat. Falsele pretenții legate de noua matematică și de predarea cititului prin utilizarea limbii în întregime au dus la dispariție metode progresive de predare care îi ajutau pe elevi să devină gânditori mai buni  – și să învețe pe tot parcursul vieții. De asemenea, metodele de predare impresionante sunt greu de susținut când o autoritate centrală decretează o lisăt de fapte disparate (și uitate curând) pe care trebuie să le știe orice elev de clasa a treia sau a unsprezecea. De aceea una dintre principalele consecințe ale mișcării ”Standarde mai ridicate” este aceea că mulți dintre cei mai buni profesori și directori sunt epuizați – sau concediați.

Sintagma lipsită de minte ”Să ridicăm ștacheta”  se bazează pe presupunerea că mai greu e întotdeauna mai bine – că nivelul de dificultate a testelor sau a textelor este întotdeauna cel mai important criteriu de evaluare. Înțelegerea crescândă a limitelor pe care le presupune aceasta ne ajută să înțelegem de ce un grup de părinți din Virginia s-au organizat pentru a se opune introducerii acestor standarde în clasele din statul lor. Este și motivul pentru care unii profesori, elevi și părinți din țară încep să ia în considerare posibilitatea boicotării testelor standardizate.

Scopul este nu de face din școală o distracție, ci de a crea o experiență de învățare care trezește și întreține curiozitatea copiilor, îmbogățindu-le capacitățile și răspunzând la întrebările lor într-un mod captivant. Cei care împărtășesc această viziune sunt dispuși să lupte ca să sprijine școlarizarea care este profund netradițională – și cu standarde uimitor de înalte.

Copyright 1999 by Alfie Kohn.  Reprinted from American WASHINGTON POST and translated by Andreea, with the author’s permission.  For more information, please see www.alfiekohn.org.