de Peter Gray
Cum am putea încuraja educația universală fără coerciție
Copiii se educă singuri. Copiii sunt creați biologic pentru auto-educare. Instinctele lor de a explora, de a observa, de a trage cu urechea la discuțiile celor mari, de a pune întrebări nenumărate și de a se juca cu artefactele, ideile și abilitățile culturii servesc scopului educației. Cititorii fideli ai acestui blog știu că aceasta a fost principala mea teză, de la primul articol până la acesta, numărul 38.
Școlile, așa cum le cunoaștem în general, intervin în abilitatea copiilor de a se auto-educa. Când închidem copiii și adolescenții în școli, unde sunt repartizați în camere și nu-și pot alege tovarășii, unde nu-și pot urma propriile interese, ci trebuie să se supună la poruncile profesorului și la ritmul impus de clopoțel, intervenim în abilitatea lor de a se auto-educa. Mijloacele naturale de educare ale copiilor necesită libertate. Cititorii fideli ai acestui blog știu că aceasta este teza mea secundară.
În ultimele două postări am schițat o argumentare împotriva școlarizării obligatorii (forțate). Acum, în acest articol, voi vorbi puțin despre ce le place elevilor la școală, dacă le place ceva, și voi contura gândurile mele despre cum am putea noi, ca societate, să le satisfacem dorințele și să le oferim șansa de a se auto-educa fără coerciție. Încep, însă, cu o digresiune.
Digresiune: Unele surse pentru cititorii care vor să exploreze mai mult ideile conform cărora copiii se auto-educă, iar școlile noastre obișnuite intervin în acest proces
De-a lungul ultimelor trei sau patru săptămâni, mulți cititori noi au ajuns pe acest blog. Comentariile sugerează că unii dintre ei s-au întors pentru a citi postările anterioare, iar alții nu. Pentru unii cititori, ideile care susțin că cei mici sunt creați biologic pentru a se auto-educa și că practicile noastre educaționale bazate pe coerciție interferează cu auto-educarea sunt relativ noi, nu sunt ceva la care s-au gândit sau despre care au citit prea mult înainte. Din acest motiv, fac această digresiune, sugerând niște lecturi pentru cei care își doresc să afle mai multe despre gândirea și dovezile din spatele acestor idei.
Cele două idei nu sunt deloc noi. Antropologii au aflat că adulții vânători-culegători de pretutindeni înțelegeau aceste idei foarte bine și, prin urmare, le ofereau copiilor și adolescenților timp nelimitat pentru a explora și a se juca pe cont propriu (pentru documentare, vezi articolul meu despre joacă în culturile de vânători-culegători în American Journal of Play, 2009, p. 476-522). În timpurile moderne, idei legate de auto-educare și de efectele nocive ale coerciției au fost discutate în profunzime de un număr de oameni a căror familiarizare profundă cu sistemul educațional standard i-a făcut să devină critici severi ai acestuia. Iată trei dintre ei, ale căror scrieri au avut o deosebită influență:
- John Holt a fost un profesor la școala primară care, după nouă sau zece ani de predat, a decis să facă observații sistematice asupra claselor și comportamentului copiilor în cadrul lor, pentru a înțelege de ce atât de mulți nu reușesc să învețe materia. Una dintre principalele sale concluzii a fost că sistemul nostru de educație forțată și notare naște teamă, iar teama inhibă învățarea. Cele mai cunoscute cărți ale sale sunt How Children Fail și How Children Learn. Mai târziu, Holt a devenit conducătorul mișcării pentru homeschooling și unschooling și a fondat un newsletter numit Growing Without Schooling. A murit de cancer în 1985, într-o perioadă de maximă înflorire intelectuală, dar munca sa este continuată de Holt Associates Inc., condusă de Patrick Farenga.
- John Gatto a predat în școli publice aproape treizeci de ani. Trei ani la rând a fost numit New York City Teacher of the Year, iar în 1991 New York State Teacher of the Year. În același an, a renunțat la predat și a declarat (într-un editorial din Wall Street Journal) că motivația lui a fost faptul că nu mai voia să ”rănească copiii pentru a-și câștiga existența”. Experiența de a preda în unele dintre școlile ”cele mai proaste” și ”cele mai bune” din New York l-a convins că școlile servesc mai ales la a-i prosti pe copii. El a ajuns la concluzia că copiii și adolescenții sunt mult mai isteți și învață mult mai mult când sunt implicați în lumea reală și în problemele reale sau în cadrul aventurilor alese de ei înșiși, decât atunci când se află în mediul artificial și impus al școlii. Printre cărțile lui se numără Dumbing Us Down: The Hidden Curriculum of Compulsory Schooling, A Different Kind of Teacher: Solving the Crisis of American Schooling și Weapons of Mass Instruction: A Schoolteacher’s Journey Through the Dark World of Compulsory Schooling.
- Daniel A. Greenberg a început să reflecteze serios la problemele educației când era profesor la Columbia University, la începutul anilor 60. Deși era un profesor foarte popular, a observat că cei mai mulți studenți de la cursurile sale și de la alte cursuri erau preocupați să obțină cele mai mari note posibile cu cel mai puțin efort posibil, și nu să învețe despre materiile pe care le preda. Aceasta a dus la o perioadă de reflecție serioasă la condițiile din școlile noastre care produc această atitudine chiar și în cei mai inteligenți elevi. A demisionat din postul de la Columbia University, s-a mutat în Massachussets și în 1968 – împreună cu soția lui, Hanna, și alți câțiva pionieri – a fondat Sudbury Valley School, o școală creată pentru auto-educare. În această școală, pe care am descris-o într-un articol anterior, copiii și adolescenții sunt liberi tot timpul să stea cu cine le place, să-și petreacă timpul cum le place și să folosească resursele școlii după bunul plac, atâta timp cât nu încalcă regulile școlii, pe care le stabilesc elevii și personalul în mod democratic. Acum, după 41 de ani, Sudbury Valley servește ca model pentru multe alte școli de tip ”Sudbury” din toată lumea. De 41 de ani Greenberg face parte din personalul de la Sudbury Valley – ales în fiecare an prin procedura o persoană-un vot – și a scris multe cărți și nenumărate articole despre filozofia școlii și experiențele elevilor și ale foștilor elevi. Cărțile sale (unele scrise împreună cu alți autori) includ: The Crisis in American Education, A New Look at Schools și Turning Learning Rightside Up (despre filozofie educațională); Kingdom of Childhood și The Sudbury Valley School Experience (despre viața la Sudbury Valley); și Legacy of Trust și The Pursuit of Happiness (ambele bazate pe experiențele unor foști elevi la Sudbury Valley).
Perspectivele și ideile specifice ale acestor trei gânditori sunt în multe privințe diferite unele de altele, dar se și suprapun deseori. Sunt oameni care au ieșit din modul obișnuit de a vedea lucrurile pentru a observa școlarizarea așa cum este ea în Statele Unite și au ajuns la concluzia că școlile așa cum le știm nu servesc intereselor copiilor. Copiii au nevoie de libertate pentru a învăța eficient și cu plăcere, iar școlile obișnuite limitează serios libertatea.
Perspectiva mea – dezvoltată de-a lungul seriei de articole de pe acest blog – nu se suprapune perfect cu niciuna dintre perspectivele celor trei gânditori de mai sus, dar are destule lucruri în comun. Am ajuns la acest punct de vedere în parte din experiențele cu familia mea (văzându-i pe fiul meu și pe copiii mei vitregi crescând și observându-le reacțiile la școlarizare), în parte din propriile observații asupra studenților în cei 30 de ani de când predau la facultate (similare cu observațiile lui Greenberg), în parte din observațiile asupra claselor dintr-o varietate de școli publice, în parte din analiza întregului corp de literatură psihologică despre dezvoltarea copilului (ca autor al unui manual universitar de psihologie), în parte din cercetările mele formale (publicate) și observațiile informale asupra învățării de la Sudbury Valley School și în parte din analiza literaturii antropologice legate de educarea copiilor în alte culturi, în special în cele ale vânători-culegătorilor.
Dacă ești nou pe blogul acesta și ești interesat de observațiile și dovezile care m-au condus către concluziile rezumate în ultimele postări, te invit să parcurgi articolele anterioare. Deosebit de relevante sunt seriile intitulate ”Children Educate Themselves” și ”The Value of Play”, seria despre valoarea amestecului liber al vârstelor, postarea de pe 1 octombrie 2008 despre varietatea jocurilor și relația lor cu nevoile educaționale umane, articolul de pe 3 septembrie 2008 despre mediul natural pentru auto-educarea copiilor și postarea de pe 28 ianuarie 2008 descriind cercetările lui Mitra asupra educației minim invazive din India. Dacă vrei să mergi și mai departe, articolele mele publicate sunt disponibile – inclusiv studiul meu (alături de David Chanoff) asupra absolvenților de la Sudbury Valley School (American Journal of Education, Vol. 94, p 182-213, 1986), studiul meu (alături de Jay Feldman) despre rolul amestecului liber de vârste în învățarea copiilor și a adolescenților (American Journal of Education, Vol. 110, pp. 108-145, 2004) și articolul-rezumat citat anterior legat de rolul jocului în culturile vânători-culegătorilor.
***
Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.
Peter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.