de Peter Gray
Pentru a înțelege școlile trebuie să le privim din perspectivă istorică.
Pe scurt, timp de mii de ani după invenția agriculturii, educarea copiilor a fost, într-o măsură considerabilă, o încercare de a le zdrobi voința pentru a face din ei muncitori buni. Un copil bun era unul obedient, care-și înăbușea pornirea de a se juca și de a explora și urma supus ordinele stăpânilor adulți. Această educație nu avea, din fericire, întotdeauna succes. Instinctele umane de joacă și explorare sunt atât de puternice, încât nu pot fi niciodată alungate cu totul prin bătaie din copil. Dar e clar că filozofia educațională din acea perioadă, în măsura în care poate fi articulată, era opusul celei pe care o aveau de sute de mii de ani vânători-culegătorii.
Din mai multe motive, unele religioase, altele laice, ideea unei educații universale obligatorii s-a născut și s-a împrăștiat treptat. Educație era înțeleasă drept inculcare.
Pe măsură ce industria a progresat și a devenit ceva mai automatizată, nevoia de muncă din partea copiilor a scăzut în unele părți ale lumii. A început să se răspândească ideea că copilăria ar trebui să fie o perioadă de învățare și au fost create școli pentru copii ca locuri de învățare. Ideea și practica educației publice universale obligatorii s-a dezvoltat treptat în Europa, de la începutul secolului 16 până în secolul 19. Era o idee ce avea mulți suporteri, care aveau cu toții propriile planuri cu privire la lecțiile pe care copiii ar trebui să le învețe.
Mare parte din elanul pentru educația universală a venit de la religiile protestante emergente. Martin Luther a declarat că salvarea depinde de lectura Scripturii. Implicația, pe care Luther n-a pierdut-o din vedere, era că fiecare persoană trebuie să învețe să citească și trebuie să învețe că Scriptura reprezintă adevărul absolut și că salvarea depinde de înțelegerea acelui adevăr. Luther și alți conducători ai Reformei au promovat educația publică drept datorie creștină, pentru a salva sufletele de la damnarea eternă. Până la sfârșitul secolului 17, Germania, care era pe primul loc în dezvoltarea școlilor, avea legi în majoritatea statelor care obligau copiii să meargă la școală; dar Biserica Lutherană, nu statul, conducea școlile.
În America, la jumătatea secolului 17, Massachusetts a devenit prima colonie care a făcut școlarizarea obligatorie, al cărei scop clar declarat era de a transforma copiii în buni puritani. Începând cu 1690, copiii din Massachusetts și din coloniile adiacente învățau să citească din New England Primer, cunoscut colocvial sub numele de ”Mica biblie din New England”. Aceasta includea un set de rime scurte care să-i ajute pe copii să învețe alfabetul, începând cu ”În a lui Adam cădere, am păcătuit cu toții”, și încheindu-se cu ”Zaheu s-a urcat în copac pentru a-L vedea pe Dumnezeu”. Cartea conținea și rugăciunea Domnului, Crezul, Cele Zece Porunci și diverse lecții destinate a cultiva în copii frica de Dumnezeu și un simț al datoriei față de adulți.
Angajatorii din industrie au văzut școlarizarea drept o metodă de a crea muncitori mai buni. Pentru ei, cele mai importante lecții erau punctualitatea, urmarea instrucțiunilor, rezistența la multe ore de muncă plictisitoare și o minimă abilitate de a citi și a scrie. Din punctul lor de vedere (deși nu s-ar fi exprimat așa), cu cât erau mai plictisitoare materiile predate în școală, cu atât mai bine.
Pe măsură ce națiunile s-au centralizat, conducătorii acestora au văzut școlarizarea drept o modalitate de a crea buni patrioți și viitori soldați. Pentru ei, lecțiile cruciale erau legate de gloria patriei, realizările minunate și virtuțile morale ale fondatorilor și conducătorilor națiunii și nevoia de a apăra țara de forțele malefice din afară.
În acest amestec trebuie să adăugăm reformatorii cărora le păsa cu adevărat de copii, ale căror mesaje pot suna bine în urechile noastre. Aceștia erau oamenii care vedeau în școli locuri în care copiii erau apărați de forțele negative ale lumii și primeau baza morală și intelectuală de care aveau nevoie pentru a deveni adulți competenți și săritori. Dar și ei aveau un plan cu privire la ce ar trebui copiii să învețe. Copiii ar trebui să învețe lecții și discipline morale, cum ar fi limba latină și matematica, care să le antreneze mintea și să-i transfrome în cărturari.
Astfel, fiecare dintre cei implicați în fondarea și sprijinirea școlilor avea o perspectivă clară asupra lecțiilor pe care copiii trebuia să le învețe. Nimeni nu credea, pe bună dreptate, că copiii lăsați să se descurce liber, chiar și într-un mediu bogat pentru învățare, ar învăța cu toții exact acele lecții pe care ei (adulții) le declaraseră atât de importante. Toți vedeau școala drept inculcare, adică implantarea anumitor adevăruri și moduri de gândire în mințile copiilor. Singura metodă cunoscută de inculcare, atunci și acum, este repetiția forțată și testarea memorării celor repetate.
Odată cu răspândirea școlii, oamenii au început să considere învățarea drept munca copiilor. Aceleași metode bazate pe exercitarea puterii care fuseseră folosite pentru a-i face pe copii să lucreze la câmp și în fabrici au fost transferate natural în clasă.
Repetiția și memorarea de lecții sunt plictisitoare pentru copii, ale căror instincte îi împing mereu să se joace liber și să exploreze lumea pe cont propriu. Așa cum nu s-au adaptat imediat la munca pe câmp și în fabrici, copiii nu s-au adaptata imediat la școală. Asta n-a fost o surpriză pentru adulții implicați. În acel moment din istorie, ideea că voința copiilor are valoare era cu totul uitată. Toată lumea pleca de la ideea că pentru a-i face pe copii să învețe la școală voința le-ar trebui alungată cu bătaia. Pedepsele de tot felul erau înțelese ca fiind intrinseci procesului educațional. În unele școli, copiilor le erau permise anumite perioade de joacă (pauza), pentru a-și mai elibera din tensiune, dar joaca nu era considerată metodă de învățare. În clasă, joaca era dușmanul învățării.
O atitudine edificatoare a autorităților școlare din secolul 18 cu privire la joacă reiese din regulile lui John Wesley pentur școlile wesleyiene, care includeau afirmația: ”Așa cum nu avem zile pentru joacă, la fel nu acordăm timp pentru joacă în nicio zi; căci cel ce se joacă, copil fiind, se va juca și ca adult.”
Metodele care foloseau forța brută pentru a ține copiii la muncă la fermă sau în fabrică au fost mutate la școală pentru a-i face pe copii să învețe. Unii dintre învățătorii prost plătiți și prost pregătiți erau în mod clar sadici. Un învățător din Germania ținea o evidență a pedepselor pe care le-a administrat în 51 de ani de predare, lista incluzând: ”911.527 de lovituri cu bățul, 124.010 de lovituri cu bastonul, 20.989 de lovituri cu rigla, 136.715 de lovituri cu mâna, 10.235 de lovituri peste gură, 7.905 de lovituri peste urechi și 1.118.800 de lovituri peste cap”. E clar că era mândru de educația pe care o făcuse.
În autobiografia sa, John Bernard, un ministru faimos din Massachusetts-ul secolului 18, descria cu aprobare cum a fost bătut în mod regulat de învățătorul lui când era copil. Era bătut pentru pornirea sa irezistibilă de a se juca, era bătut când nu reușea să învețe, era bătut chiar și atunci când colegii lui nu reușeau să învețe. Pentru că era un băiat isteț, fusese pus să-i ajute pe ceilalți să învețe și când aceștia nu reușeau să recite lecția cum trebuia, era bătut pentru asta. Singura lui plângere era că colegii lui greșeau la lecție intenționat ca să-l vadă bătut. A rezolvat totuși problema, într-un final, dându-le colegilor ”o scatoalcă bună” la sfârșitul orelor și amenințându-i cu mai multe pe viitor. Acestea erau zilele frumoase din trecut.
În prezent, metodele școlarizării au devenit mai puțin dure, dar ideile de bază nu s-au schimbat. Învățarea continuă să fie definită drept muncă a copiilor și metode care apelează la putere sunt folosite pentru a-i face pe copii să muncească.
În secolele 19 și 20, școlarizarea publică a evoluat treptat înspre ceea ce recunoaștem astăzi drept școlarizare convențională. Metodele de disciplinare au devenit mai umane sau, cel puțin, nu mai sunt fizice; lecțiile sunt mai laice; programa s-a lărgit, pe măsură ce s-a lărgit cunoașterea, pentru a include un număr crescând de materii; iar numărul de ore, zile și ani de școlarizare obligatorie a crescut continuu. Școala a înlocuit treptat munca la câmp, munca din fabrici și treburile domestice, devenind sarcina cea mai importantă a copilului. Așa cum adulții au ziua de muncă de 8 ore, copiii din ziua de azi au 6 ore de muncă la școală, plus încă o oră sau mai mult de teme și deseori mai multe ore de lecții în afara școlii. De-a lungul timpului, viețile copiilor au devenit din ce în ce mai definite și structurate de programa școlară. Copiii sunt acum aproape universal identificați după clasa în care sunt, așa cum adulții sunt identificați după serviciu sau carieră.
Școlile sunt azi mult mai puțin dure decât erau, dar anumite premise despre natura învățării rămân neschimbate: învățarea e o muncă grea, este ceva ce copiii trebuie forțați să facă, nu ceva ce se va întâmpla natural prin activitățile alese de ei. Lecțiile specifice pe care trebuie să le învețe sunt alese de educatori profesionali, nu de copii, astfel încât educația este astăzi, cum a fost mereu, o chestiune de inculcare (deși educatorii tind să evite termenul acesta și folosesc termeni falși precum ”descoperire”).
Educatorii isteți din ziua de azi folosesc ”jocul” ca o metodă de a-i face pe copiii să le placă unele lecții, iar acestora li se permite ceva joacă liberă în timpul pauzei (deși până și aceasta e redusă în ultima vreme), dar joaca este evident înțeleasă ca fiind inadecvată ca fundație pentru educația lor. Copiii a căror pornire către joacă este atât de puternică încât nu pot sta liniștiți la lecție nu mai sunt bătuți, ci medicați.
Școala este în prezent locul unde copiii învață distincția pe care vânători-culegătorii nu au cunoscut-o niciodată: distincția dintre joacă și muncă. Profesorul spune: ”trebuie să muncești și apoi poți să te joci”. În mod clar, conform acestui mesaj, munca, care cuprinde toată învățarea școlară, este ceva ce nimeni nu vrea să facă, dar trebuie; iar joaca, singurul lucru pe care ai vrea să-l faci, are puțină valoare. Aceasta este, poate, prima lecție din sistemul nostru de școlarizare. Dacă nu învață nimic altceva în școală, copiii învață măcar diferența dintre muncă și joacă și că învățarea este muncă, nu joacă.
În această postare am încercat să explic cum a dus istoria umanității la dezvoltarea școlilor așa cum le știm azi. În următoarea postare voi pune în discuție câteva motive pentru care încercările moderne de a reforma școlile au fost atât de ineficiente.
Ai rata cumva partea întâi?
Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.
Peter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.