Care este filozofia dumneavoastră în legătură cu predarea cititului?

Cred că predarea cititului este în mare parte ceea ce împiedică cititul. Copiii învață în moduri diferite. Cred că cititul cu voce tare este distractiv, dar nu i-aș citi niciodată unui copil ca să învețe să citească. Citești cu voce tare pentru că e distractiv și e o activitate împărtășită. Îl ții în brațe, lângă tine sau în poala ta, citind povestea care vă distrează, dar dacă nu e o experiență intimă, fericită, caldă, prietenească și afectuoasă, atunci n-ar trebui s-o faci. Nu va aduce nimic bun.

Cred că copiii sunt atrași de lumea adulților. E frumos să ai cărți pentru copii, dar prea multe dintre ele au mult prea multe imagini. Când văd cărți, așa cum se întâmplă în familiile în care adulții citesc, cu pagini și pagini de litere, devine destul de clar pentru copii că, dacă vrei să afli ce se întâmplă în acele cărți, va trebui să citești astfel de pagini. Nu cred că există vreo modalitate de a face cititul interesant pentru copii într-o familie în care adulților nu li se pare interesant.

Care este filozofia dumneavoastră în legătură cu matematica?

Abordarea mea privind matematica începe cu întrebarea ”La ce folosim noi, adulții, numerele?”. Le folosim pentru a măsura lucrurile. Și măsurăm lucrurile pentru a putea face ceva cu ele sau pentru a emite anumite judecăți despre ele. Și, astfel, spun să-i lăsați pe copii să folosească numerele așa cum le folosim noi. Cred în multe instrumente de măsurare – benzi (benzi cu centimetri, benzi cu inci etc.), rigle, scale, termometre, barometre, metronoame, metronoame electrice cu lumini care se sting și se aprind pe care le poți face să meargă mai repede sau mai încet, cronometre și tot felul de instrumente care măsoară timpul.

O altă chestiune ar fi banii. Copiii sunt fascinați de bani. Cu toții spunem: ”Va trebui să-i învățăm toată aritmetica asta pentru ca într-o zi să se poată descurca cu banii”. Cred că banii sunt în sine interesanți pentru copii. Aș spune că finanțele familiei ar trebui să fie puse la vedere, iar grafice să fie atârnate pe perete: cheltuieli, mâncare, taxe, asigurare, îngrijire medicală, cât costa asta acum, cât a costat anul trecut. Cred că de fapt, la fel ca dactilografierea, bilanțurile cu două intrări și contabilitatea de bază sunt abilități facinante și , dacă tot vorbim de abilități de bază, acestea sunt baza.

Ideea fundamentală a bilanțurilor cu două intrări, distincția dintre venituri și cheltuieli, dintre active și facturi, este una dintre invențiile cu adevărat frumoase ale minții omenești. Este fabulos modul în care funcționează și cred că familiile ar trebui să-și gestioneze finanțele de parcă ar fi o mică corporație cu venituri, cheltuieli, active, facturi și depreciere.

Unii copii pot ajunge în punctul în care ar vrea să fie trezorierul familiei, să țină registrele familiei și să se ocupe de carnetul de cecuri. Toate acestea sunt într-adevăr ”lucruri de oameni mari”. Lăsați-i să completeze cecurile care plătesc facturile, în locul imaginii comune, știți, a tatălui cu cravata desfăcută, șezând la biroul cu hârtii împrăștiate. De ce? Aceste lucruri sunt interesante în sine, așa că haideți, cel puțin, să facem această parte din viața noastră – la fel ca orice altă parte – accesibilă copiilor. Cel mai bun mod de a întâlni cifrele este în viața reală, la fel ca orice altceva. Toate sunt țesute în contextul realității, iar școala încearcă să scoată totul din contextul realității. Așa că fiecare lucru pare o mică particulă care plutește în spațiu, iar asta e o greșeală teribilă. Știți, sunt numere în construcții, în afaceri, în fotografie, în muzică și fracții în gastronomie. Așa că oriunde sunt numere în viața reală, haideți să le întâlnim și să lucrăm cu ele.

Ce materie vi se pare esențială?

Niciuna.*

Ce se întâmplă cu părintele care lucrează în afara casei?

O întrebare care mi se pune des este ”Cum îi voi învăța pe copii șase ore pe zi?” Eu răspund cu întrebarea ”Cine îi învață pe copiii tăi șase ori pe zi acum?”. Am fost un elev bun în școlile considerate cele mai bune și rareori mi se întâmpla să mi se predea cinci minute pe zi… adică cinci minute în care cineva să acorde atenție serioasă nevoilor, intereselor, preocupărilor, dificultăților sau problemelor mele personale. Ca majoritatea copiilor de la școală, am învățat că dacă nu înțeleg ce se petrece, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să-mi țin gura închisă. Ce se întâmplă când copiii se îmbolnăvesc sau se rănesc etc.? Vin acasă niște meditatori pentru trei–cinci ore pe săptămână. S-a descoperit că asta este suficient. Acești copii nu rămân în urmă. Niciun copil nu are nevoie sau ar trebui să suporte șase ore de predare pe zi, chiar dacă părintele ar vrea să facă asta. L-ar face să se urce pe pereți!

Cum sunt copiii educați acasă evaluați când vor să se înscrie la facultate?

La fel ca oricine altcineva. Știți, sunt teste pe care le poți da… De fapt, copiii educați acasă se descurcă excepțional de bine la aceste teste. Sunt motivați să afle ce domenii vor fi acoperite și să se pregătească pentru ele.

Se întâmplă câteodată ca un copil educat acasă să vrea să meargă sau să se întoarcă la școală? Ce fac părinții în legătură cu asta?

Abordează problema în mai multe feluri. Uneori părinții trebuie să decidă (noi suntem adulții) că nu vor să-și ducă la școală copiii și apoi să se țină pe poziție. Dar alteori, dacă copiii vor să meargă, asta înseamnă că sunt imuni la manipularea din partea școlii care îi poate afecta pe cei care nu pot alege dacă să meargă sau nu. Școala își pierde din putere când copiii știu că pot renunța dacă vor.

*Odată, pe când John Holt le vorbea unor elevi, descriindu-și vederile privind programa lor structurată, un elev l-a întrebat: ”Dar trebuie să existe ceva destul de important pentru ca toată lumea să-l învețe?”. John s-a gândit câteva clipe și i-a răspuns: ”Să învețe să spună ’Îmi pare rău’,’ Nu știu’ și ’Am greșit’”. Anecdotă nepublicată, povestită de Jan Hunt.

Articol preluat și tradus de aici.

Ai ratat cumva partea întâi?