Câți dintre noi nu s-au chinuit să spună în ordine toate chițibușurile unui algoritm de analiză gramaticală? Sau să împartă în propoziții o frază alambicată scoasă dintr-o carte? Câți vă mai amintiți diferența dintre o subiectivă și o completivă directă și când ați avut ultima oară nevoie de acestă distincție?
Studiul limbii torturează majoritatea elevilor încă din clasele primare. Elevi care nu vor îmbrățișa niciodată o carieră în filologie sunt obligați să înghită vaste porțiuni de gramatică, cu scopul declarat de a învăța să comunice mai bine. Studiul detaliat al limbii se trage din tradiția umanistă, a fost consolidat de faima teoriei structuraliste și de naționalismul comunist și profită de viziunea anacronică a unor oficialități din minister. Cumva, deși cercetările recente au demonstrat contrariul, convingerea că trebuie să înveți regulile de funcționare a limbii în detaliu pentru a putea scrie și vorbi corect domină încă în mentalul factorilor de decizie.
Câteva argumente împotriva acestei convingeri:
1. Se pot forma o multitudine de enunțuri corecte din punct de vedere gramatical de tipul ”Ideile verzi înoată pe acoperișul dulce”, dar care nu au niciun sens. De unde se poate deduce faptul că sensul unui enunț nu stă în structura lui gramaticală.
2. Copiii învață să vorbească în mod natural, fără să aibă nevoie și fără să primească explicații gramaticale.
3. Copiii intuiesc singuri așa numitele ”reguli” de funcționare a limbii, dovada fiind greșelile de ”supra-aplicare” a acestora: Eu ved în loc de văd, ei plec în loc de pleacă. Nu e nevoie să trezim în ei preocuparea pentru a folosi corect limba pentru că ea există deja și este foarte puternică. Copiii primesc feedback pozitiv prin faptul că adultul sau copilul cu care vorbesc îi înțelege și le răspunde într-un anumit fel, iar asta îi motivează să-și îmbunătățească constant abilitățile.
4. Gramatica este, pentru copii, un sistem arbitrar de noțiuni abstracte pe care oricum nu îl pot înțelege în toată amploarea lui, pentru simplul motiv că, la vârsta ciclului gimnazial, ei nu au mecanismele cognitive necesare. Multe noțiuni sunt atât de dificil de înțeles încât nu există o modalitate simplă de a le explica, iar copiii le aplică aleatoriu. Dau exemplul funcțiilor sintactice și al metodei întrebărilor. În ciuda a ceea ce le-ar plăcea profesorilor să creadă și în pofida talentului lor pedagogic, în mintea copiilor gramatica nu este un dulăpior bine organizat, cu sertărașe și cutiuțe specializate, ci seamănă mai degrabă cu un coș de rufe.
5. Studiul gramaticii nu face decât să adauge cărămizi la zidul dintre școală și viață. Preocuparea excesivă pentru corectitudine în limbaj, în detrimentul expresivității și al autenticității, îi determină să defuleze acasă și pe stradă. Mulți ajung să creadă că a vorbi corect e necesar numai la școală și de evitat în rest ca fiind uncool. Copiii au nevoie de autenticitate și de sens în ceea ce fac, de aceea limbajul care li se cere la școală, atât de rigid, de corect și de artificial, este resimțit ca fiind o constrângere printre multe altele.
6. Simpla memorare a unei reguli nu înseamnă automat și eficiență în aplicarea ei, mai ales când are și excepții. Dovada: o mulțime de caiete pline de definiții scrise cu toate culorile curcubeului, îngroșate, subliniate, încercuite, încadrate în tot felul de forme geometrice, dar inundate de greșeli de scriere. Sau rezultatele îngrijorătoare la testările abilităților de comunicare orală. Vorba lui Creangă: cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește!
7. Câți adulți își mai amintesc regulile și definițiile, deși le-au ”știut” în timpul școlii? Câți dintre cei care le-au buchisit pot spune sincer că le-au folosit și că le sunt indispensabile? Câți adulți pot scrie sau vorbi 100% corect? Nu cred că ei ar trebui sau ar avea nevoie de un asemenea procent, dar ai zice că după 4 ani de studiu intensiv al gramaticii ar trebui să fie ași.
8. În Anglia, ca să dau numai un exemplu, nu se studiază gramatica limbii engleze decât la facultatea de filologie. Copiii și adulții care nu au astfel de studii nu află niciodată că există o minunată regulă numită The If Conditional Rule Clause (ups! s-ar părea că am studiat degeaba engleza 🙂 ) și, totuși, pot forma fraze corecte cu această conjuncție.
9. Dacă ajungi pe băncile Facultății de Litere, afli că foarte mult din ce ai învățat nu este corect din punctul de vedere al noilor orientări din lingvistică.
Cel mai ușor și mai eficient mod de a învăța să comunici este … tam-tararaaaam! … să comunici! Cât mai des și în circumstanțe cât mai variate.
Ca să nu credeți că îmi defulez aici nereușitele, vă mărturisesc că mi-a plăcut gramatica foarte mult în facultate , iar în generală o învățam ușor, dar de nevoie.
În loc de concluzie: un filosof francez scria că a studia gramatica pentru a vorbi mai bine e ca și cum ai studia anatomia aparatului respirator pentru a respira mai bine.
E drept,e minunat ce ai scris,sunt 100% de acord! Insa(ca sa nu folosesc mare DAR…)…in momentul invatarii unei limbi straine,se impune cunoasterea unor reguli de gramatica in propria ta limba.Si nu ma refer aici la predarea limbilor straine in scoli,ci sa luam exemplul unui adult care emigreaza(ca tot e la moda! sau se impune,mai ales pt romani) si este pus in fata unei mari incercari:o alt limba.Ce sanse are?Daca invata limba respectiva doar dupa ureche (uitandu-se la tv si comunicand apoi,doar comunicand),greu mi-e sa cred ca va sti limba respectiva,intr-o perioada rezonabila de timp,la un nivel inalt si corect gramatical.Cu alte cuvinte,exclus sa primeasca un job acceptabil daca nu vorbeste corect.In asemenea imprejurari,sigur ca nu te intreaba nimeni despre stractura celor trei cazuri tipice de If Clauses sau verbele modale,dar daca nu ti-s tie clare(chiar ca si structura de gramatica),nu pacalesti pe nimeni.Lautarul ramane lautar,nu-l invita in veci nimeni sa performeze la opera.
Asadar,avem nevoie de gramatica sau nu? 🙂
Răspunsul meu e că nu, nu avem nevoie de gramatica limbii materne pentru a învăța o nouă limbă.
Înainte de a-mi prezenta argumentele e nevoie de o precizare: atunci când scriu ”gramatică”, mă refer la noțiunile extrem de dificile de fonetică, la multitudinea de definiții și de clasificări din morfologie, la analiza morfologică și sintactică a cuvintelor, la absurditatea sintaxei frazei. În niciun caz nu consider că elevii nu au nevoie de anumite concepte, cum ar fi valoarea morfologică de substantiv sau de verb, de exemplu, de noțiunea de acord între subiect și predicat sau între substantiv și adjectiv. Dar trebuie restrânsă la minimum teoria despre limbă în favoarea folosirii ei!
Argumente:
– limbile sunt diferite ca structură gramaticală, în diverse grade: franceza e asemănătoare în unele puncte cu româna, în virtutea originii lor latine, dar aș fi curioasă să aflu ce are în comun araba cu limba noastră;
– adulții care nu urmează o facultate filologică și nu au o meserie în acest domeniu tind să uite cu desăvârșire teoria ”învățată”; să ne întrebăm câți știu când anumite cuvinte se scriu cu un ”i”, cu doi sau cu trei.
– să nu înveți o limbă după ureche nu înseamnă că trebuie să o studiezi în detaliu, la nivelul unui filolog, ci poți dobândi competențele necesare având doar conceptele de bază ale gramaticii respective;
– poți învăța noțiunile de gramatică necesare direct pe limba respectivă, iar avantajul este că nu tinzi să transferi anumite reguli din limba ta maternă, făcând astfel greșeli destul de dificil de sesizat (de tine) și de corectat (obiceiurile se schimbă greu);
-așa cum a demonstrat teoreticianul Noam Chomski, mintea noastră este pre-echipată cu un fel de software de învățare a limbilor, care explică de ce copiii învață atât de repede și de ușor să vorbească, mulți dintre ei ajungând să comunice în două sau mai multe limbi.
Deși am învățat toată teoria care mi s-a dat, mi-a fost de cele mai multe ori inutilă în învățarea limbilor străine, uneori chiar dăunătoare. Nu am studiat niciodată limbile străine la același nivel de detaliu precum româna și nu am avut probleme.
John Holt (un tip care pare să fi umblat în papucii autoarei blogului acesta cu fo’ juma’ de secol în urmă — a început prin a fi profesor într-o școală și a sfârșit prin a fi un avocat al „neșcolirii” (as in „unschooling”)), pomenea în careva carte a sa despre experiența confruntării cu o nouă limbă (spaniola) de către părinții săi. Tatăl său era ferm convins că o limbă trebuie mai întâi învățată (manuale, dicționare, etc.), și abia apoi vorbită curent; mama sa era doar curioasă de ce și cum fac oamenii (mexicani) în mijlocul cărora se aflau. Șase ani mai târziu, tatăl său știa fo’ 20 de cuvinte în spaniolă și avea tot timpul un sentiment de reticență și teamă când era într-o situație care ar fi impus folosirea spaniolei; mama sa vorbea binișor și aproape despre orice cu oamenii pe care-i întâlnea.
Mie unu’ mi se pare reprezentativă povestea de mai sus vizavi de subiectul învățării unei noi limbi străine. Ca să ajungi să stăpânești o limbă la nivel funcțional (ceea ce implică folosirea corectă a celor mai uzuale reguli gramaticale și a unui vocabular decent în domeniile de interes) nu ai nevoie de nimic altceva decât de un interes real pentru limba respectivă, expunere și timp. Studiul gramaticii (sau a operelor celor mai celebri scriitori ce au folosit limba cu pricina) este total irelevant la acest nivel.
Dacă mai apoi vrei să aprofundezi și să intri în măruntaiele unei limbi, atunci da, probabil că ar merita să investești într-un studiu mai formal al limbii (manuale, gramatică, etc.). Acest nivel însă este total neinteresant pentru cei mai mulți vorbitori ai unei limbi (inclusiv a celor care consideră limba cu pricina ca fiind maternă). Ca să folosesc metafora cu care-și încheie comentariul Julia, la urma-urmei sunt relativ puțini cei care vor să cânte la Operă; majoritatea cântă-n baie, sau să-și adoarmă pruncul, adicătelea în niște medii mult mai iertătoare din punct de vedere al cerințelor academice.