Pe 13 septembrie a început o bătălie virtuală de proporţii considerabile între susţinătorii educaţiei acasă şi cei care se opun cu vehemenţă unei astfel de posibilităţi. După 84 de comentarii, cei de la hotnews, responsabili pentru stârnirea “focului”, au conchis (din păcate nefondat, după numărul de comentarii contra) că Şcoala de acasă le surâde cititorilor. Iată ce cred eu.
Departe de mine gândul de a micşora importanţa unor discuţii, fie ele on-line, asupra conceptului de homeschooling. Dimpotrivă, mă bucur la gândul că din ce în ce mai mulţi români aud de această posibilitate şi sper să le suscite într-atât interesul încât să-şi dorească să afle mai multe. Însă mărturisesc că nu am avut răbdarea şi calmul necesare pentru a citi cu atenţie fiecare intervenţie, aşa cum mi-aş fi dorit şi am încercat de mai multe ori, în zile şi la ore diferite, cu picioarele în apă rece şi ceaiul calmant prin apropiere :). N-am reuşit şi dacă mă gândesc bine nici n-aveam şanse. Sunt un fan prea înfocat al conceptului ca să pot rămâne calmă atunci când citesc imputările aduse susţinătorilor şi obiecţiile la adresa conceptului în sine.
Vor exista mereu voci care se vor opune, unele chiar elocvente şi convingătoare pentru cei care citesc în treacăt un text la care i-a trimis un prieten sau o cunoştinţă. Însă mi se pare că sub retorica lor serioasă şi responsabilă zac prejudecăţi, idei luate de-a gata din “înţelepciunea poporului”, frustrări uitate şi agravate ale fostului elev şi copil, temeri şi griji ale părintelui de acum, neîncrederea în discernământul şi în curiozitatea naturală a copiilor. Aceştia sunt cei îngrijoraţi de pregătirea părinţilor care şi-ar educa acasă copiii, de cantitatea de informaţii transmisă, de varietatea domeniilor, de socializarea cu alţi copii, de legătura cu realitatea şi societatea, de motivaţia copiilor, de “lenea şi delăsarea” care ar putea scăpa “vigilenţei” parentale, de pregătirea pentru viaţă, de satisfacerea standardelor de admitere în învăţământul superior, de ideile şi credinţele inoculate de părinţi în minţile nevinovate ale copiilor “ţinuţi” acasă. În faţa acestei avalanşe de griji şi atenţionări venite desigur din sentimente nobile, precum iubirea pentru propriul copil şi dorinţa ca el să ducă o viaţă împlinită, ei nu pot ajunge decât la concluzia că oricine şi-ar educa singur copilul este un iresponsabil, un inconştient sau un idealist.
Alte voci, ce-i drept răzleţe, încep prin a-şi exprima acordul cu ideea de homeschooling, par impresionaţi de statisticile care îi arată pe cei şcoliţi acasă drept mai bine pregătiţi decât omologii lor din şcolile de stat sau particulare, dar conchid că o astfel de educaţie nu ar funcţiona în România, din varii motive, care merg de la situaţia economică la programa naţională (?!).
Fiind o dezbatere e firesc să se nască polemici şi să se ciocnească slovele, dar nu mă aşteptam ca majoritatea celor ce resping cu vehemenţă ideea de educaţie acasă să nu aibă de fapt habar despre ce înseamnă şi cum se face. Se poate vedea foarte bine din obiecţiile pe care le aduc că, fie au citit câte ceva, dar au ajuns la o concluzie încă de la primele rânduri, fie au strâns din părerile celorlalţi sau din vreo introducere destul “informaţii” pentru a-şi forma o părere. Cu siguranţă, toţi am avut teme sau subiecte despre care ne-am interesat superficial şi pe care le-am catalogat drept neinteresante sau prea puţin atrăgătoare. Problema apare când ţinem cu tot diandinsul să ne exprimăm părerea şi să ne-o impunem celorlalţi, încercând în mod disperat să-i convingem cu “argumente”, poveşti din experienţa personală sau din auzite, sentinţe şi locuri comune sau prin discreditarea adversarilor.
Am citit, din păcate, destule exemple de astfel de strategii în cadrul discuţiei despre homeschooling, prea multe ca să le poţi ignora, prea ferme ca să le poţi atenua sau combate. S-au găsit desigur mulţi temerari care au încercat să atragă atenţia asupra lipsei de informaţii sau de deschidere către noi forme de educaţie şi de gândire şi nu pot decât să-i felicit pentru curajul şi devotamentul cu care apără un concept atât de nou şi de bizar pentru majoritatea românilor. Dar nu poţi discuta cu adevărat dacă vrei de fapt să convingi şi nu poţi convinge pe cineva care nu e deja pe jumătate convins.
Şi nu cred că cei care resping educaţia acasă atât de vehement (aş spune prea vehement pentru o discuţie de idei pe un site) pot sau vor să fie convinşi. Şi-au făcut o idee, şi-au formulat o concluzie, fie că au destule informaţii, fie că nu. În privinţa lor, îmi rămân trei lucruri de spus. Primele sunt întrebări care mă frământă în ultima vreme: “Ce nevoie vă împliniţi scriindu-vă sentinţele irevocabile în cadrul unei dezbateri, ai cărei participanţi se presupune că se străduiesc să se asculte reciproc şi îşi exprimă părerile cu toleranţă şi respect faţă de cele ale celorlalţi? Este nevoia de dialog sau de impunere a propriei viziuni?” Cea din urmă este o propunere, o mână întinsă: Putem măcar fi de acord că avem dreptul la păreri diferite, nu?
Sper ca apărătorii educaţiei acasă să ia părerile contra drept o invitaţie la dialog, iar sentinţele drept un refuz al acestuia, dar să nu se lase descurajaţi de reacţiile intens negative. Este perfect normal ca o noutate să şocheze şi să fie respinsă cu promptitudine şi tărie de majoritate. Un astfel de răspuns ne frustrează nevoia de a împărtaşi ceva ce nouă ni se pare atât de benefic şi de minunat pentru noi şi copii, însă vom vedea că pe măsură ce informaţia va ajunge la mai mulţi oameni, educaţia acasă nu va mai părea atât de ciudată.
Până atunci ne rămâne, din câte văd eu, două lucruri de făcut: să răspundem la întrebările celor curioşi şi deja deschişi la idee furnizându-le date şi surse multiple de informare (check! 🙂 ) şi să ne educăm copiii acasă, trecând peste obstacole cu încredere şi optimism. Aş vom putea le vom putea arăta pe viu ce înseamnă educaţia acasă şi ce beneficii aduce tuturor celor care refuză să creadă.
nu incetez sa ma minunez cum se “grabesc” oamenii sa-si incorseteze copiii in sistemul de invatamant pe care-l stiu cu totii, l-au trait pe propria piele.
cat despre modul de a “dialoga” si eu m-am “resemnat” 🙂
Din păcate, cred că cei mai mulți fie privesc sistemul exclusiv cu ochii adultului resemnat cu lumea ”crudă, nedreaptă, rea” în care trăiesc și consideră școala un pas firesc și o pregătire adecvată ”realității” în care vor trăi copiii când vor fi mari, fie nu cred că există o alternativă, din moment ce până și școlile private sunt croite pe același tipar, în ciuda materialului mai atrăgător. Cei din urmă îmi stârnesc mai mult o oarecare doză de compasiune, pentru că de obicei sunt conștienți de răul pe care școala îl provoacă și încearcă așa cum pot să-l diminueze. Alternative există și ar fi la îndemâna oricăruia, numai că fără permisiunea scrisă a Statului, sunt ca și inexistente pentru 99% din populație.
Am citit cu mult interes pe blogul tau la care am ajuns cautand homeschooling in Romania. De fapt vreau sa aflu care sunt acele scoli umbrela si la ce costuri ar trebui sa ma astept pentru fetita noastra care va implini 5 ani anul acesta. Trebuie sa stiu din timp numite lucruri pt. a putea decide, desi simt ca HS e ceea ce imi doresc cu adevarat.
Mi-ai putea oferi ceva informatii, te rog?
Bine ai venit, Iulia!
Nu-ți pot spune ce mult mă bucur că simți că educația acasă e potrivită pentru voi și că îmi ceri informații despre asta. Bănuiesc că, în ciuda faptului că mai aveți un an, nerăbdarea de a găsi o soluție e mare.
Uite câteva școli-umbrelă:
http://westriveracademy.com/
http://www.independent-learning.com/newsite/news.htm
http://www.time4learning.com/homeschool/umbrella-schools.shtml
http://www.familylearningacademy.org/index.html
http://www.theschools.com/theschools/curriculum.htm
http://www.laurelsprings.com/home
http://www.clonlara.org/
Îți recomand și articolul despre HS în România de pe educațieliberă.blogspot.com. Încerc să aflu mai multe despre portița asta legală între timp.
Recunosc, încă n-am citit cu atenție informațiile despre aceste școli-umbrelă. Nu am un copil, deci urgența lipsește. În plus, cred că e mai mult o căutare personală, având în vedere că fiecare familie are nevoile și resursele ei. Sper să găsești informațiile pe care le cauți. În orice caz, din câte știu eu, orice astfel de școală acredită de statul din care provine este acceptată de statul român. Dacă mai ai nevoie de ceva, te rog nu ezita să-mi scrii pe blog sau pe ursuandreea85@gmail.com. E o mare bucurie să te pot ajuta.
Andreea, iti spuneam ca nu sunt inca pregatita sa scriu – la modul generic – despre HS.
O sa scriu in particular despre experienta noastra de parinti ai unui copil de 5 ani.
Si eu si sotul meu ne dorim sa facem HS. Si ne consideram perfect “apti” dpdv intelectual pentru o face.
Raman insa 2 probleme: prima ar fi socializarea. Desi copilul are prieteni, nu are o socializare pe masura necesitatilor lui, iar asta se vede. A doua problema sunt banii. Nu vreau sa intru in detalii on line in nici unul dintre aceste subiecte, ideea pe scurt e ca e foarte posibil sa nu reusim sa facem ceea ce ne-am propus, in conditiile in care chiar suntem convinsi de aceasta necesitate.
Cumva de asta mi-e greu sa cred in HS in Romania. Nu din cauza statului, a legislatiei, etc. Ci din cauza ca majoritatea familiilor au probleme similare… Vom trai si vom vedea, cine stie ce ne rezerva viitorul.
Asa cum ți-am scris pe blog, nu văd de ce e nevoie de generalizări de genul “nu se poate face HS în Romania”. Și mi se pare trist că tocmai oamenii care cochetează cu ideea asta ajung să o dea la o parte în felul ăsta. Am impresia că, așa cum scria Augustin pe un forum, le e greu să-și închipuie un mod de viață atât de diferit de cel comun.
Pentru că, într-adevăr, să faci Hs sau unschooling înseamnă să adopți un alt mod de viață decât cel cu care am fost noi obișnuiți. Îmi dau seama că asta poate fi chiar înfricoșător pentru unii.
Eu îmi doresc stilul ăsta de viață, mai simplu, mai relaxat, mai apropiat de natură și îi aud pe mulți oftând după el. Sigur, asta presupune ca eu să-mi asum statutul de ”mamă casnică”, ce e considerat de mulți ingrat, anacronic și aflat sub demnitatea femeii moderne. Deși ”casnică” nu descrie tocmai bine femeia care are grijă de ea și de familia ei și, la un moment dat, are un job part-time, lucrează de acasă sau conduce o mică afacere. În ce-l privește pe tată, sigur, în funcție de ce meserie are, s-ar putea vedea nevoit să lucreze mai mult și să se implice mai mult în viața copiilor lui.
În mod cert, nu toate familiile au posibilitatea sau dorința de a trăi așa, dar asta nu înseamnă că niciuna nu poate face HS pentru simplul motiv că trăiește în România. Nici în țările în care se practică HS mai mult decât la noi (sunt totuși câteva familii care reușesc, vezi Asociația pentru Home Schooling România), procentul nu se ridică peste 2-3%.
Ca să termin cu subiectul ăsta, o să mai spun doar că, punând în balanță acest mod de viață, cu dificultățile și provocările lui, și alternativa românească (copiii la școală, c-o fi de stat, c-o fi particulară, pentru mine-i totuna, eventual la after-school, părinții la muncă ca să plătească școala, after-school-ul și toate cele necesare ca pruncii să le poată urma) nu mi-e deloc greu să decid.
De socializare îi las pe cei de pe EducațieLiberă să discute. Au o postare minunată, în care acoperă mai tot ce e de zis.
Acum că am terminat, îmi trag sufletul și te rog să înțelegi cele scrise de mine în spiritul în care au fost gândite: o replică în care am încercat să nuanțez puțin discuția, atât pentru tine, cât și pentru cei care ne citesc. Dacă n-am înțeles eu bine ce-ai vrut să spui, îmi pare rău și aștept să mă lămurești când ai timp.
Andreea, incerc sa nu fac generalizari. Spun doar ca mi-e greu sa cred in HS ca optiune reala pentru un numar mare de oameni la noi. Daca in tarile unde se practica procentajul e de 2% atunci probabil in Romania un procentaj teoretic posibil ar fi de 0.5%.
Din punctul meu de vedere e mai important sa incerc sa schimb ceva in interactiunea parintilor cu copiii lor, in felul in care parintii percep scoala si importanta ei. Daca parintii ar fi mai prezenti (in sensul pozitiv) in viata copiilor lor, daca ar fi mai atenti la nevoile copiilor, chiar si fara sa faca HS, ceva s-ar schimba.
Din pacate cei 7 ani de-acasa sunt in cel mai fericit caz 2 ani. Vad pe forumuri mame disperate in legatura cu copiii lor care sunt nefericiti la gradinita, dar toata lumea pare de acord ca se vor adapta si totul va fi bine. Nu e suficient insa sa spui “nu-l du la gradinita!”. Care e alternativa cand ambii parinti lucreaza si nici unul dintre ei nu poate renunta la serviciu? Bunicii? Bona? Sau ? …….
Daca eu stiu ca nu ii face bine scoala si nu am cum sa o evit, care e alternativa?
Într-adevăr, HS nu e opțiune pentru toată lumea, dar asta nu pentru că nu se poate, ci pentru că nu se vrea. Cel puțin eu asta cred. Dacă mame singure care lucrează pot face HS, nu văd de ce o familie cu doi părinți n-ar putea să-și reconsidere prioritățile, dar nu are rost să discutăm asta, din moment ce depinde de situație.
Pui o întrebare grea în final, la care încă mă străduiesc să răspund. Care e alternativa, dacă tot trebuie să se ducă la școală? Nu prea văd una care să rezolve cu adevărat problema.
Cred și eu că ajută o relaționare sănătoasă cu părinții, o atitudine relaxată cu privire la școală și tot ce presupune ea ca instituție. Probabil că ar fi minunat ca părinții să reușească să-și ”imunizeze” copiii la manipulare și uniformizare.
Dar, în același timp, mă întreb cât timp efectiv le mai rămâne pentru asta. Copiii stau 5-6 ore la școală, minim o oră pe drum, au teme de făcut zilnic. Sunt obosiți și plictisiți, nu prea mai au chef de altceva decât joacă și aia de cele mai multe ori de tipul ”pasiv” (computer, playstation, telefon). Părinții vin târziu, la rândul lor obosiți, stresați. Poate sâmbăta și duminica să mai fie timp pentru a fi o familie. Nu spun că nu sunt părinți care reușesc să facă ceva, dar mi se pare (mie, personal) prea puțin.
Ca să dau un exemplu: am un nepoțel care împlinește în curând 10 ani și e în clasa a treia. A fost foarte încântat de școală timp de câteva luni, la începutul clasei I. Se descurcă foarte bine în ce privește notele, dar deja nu-i mai place și, dacă ar avea de ales, nu s-ar mai duce. Temele i se par plictisitoare pentru că repetă ce s-a făcut în clasă, învățătoarea le mănâncă pauzele cu exerciții, n-are timp de relaționat cu colegii etc. Nu mai e copilul fericit și liber pe care îl știam, cel puțin nu în timpul săptămânii. E foarte trist să asiști la o asemenea transformare. Orice ar face mama lui, nu-l poate salva de la orele de plictiseală de la școală, de la frustrările inerente, de la temele idioate și fără pic de creativitate, de la notele care-i ghidează acum comportamentul, de la pedepsele și recompensele cu care e ”disciplinat” la școală. Ea n-are nimic de spus cu privire la toate astea, mai ales că ceilalți părinți cer mai multe teme, mai multe probleme, mai multe teste. Acasă la ea ajunge un copil iritat, obosit, plictisit și sătul de sarcini fără sens, care asociază învățarea cu școala și nu prea mai e curios să afle lucruri noi. Da, poate să-i explice că ce se întâmplă la școală nu e ok, că nu contează notele, că îl iubește indiferent cum se descurcă, dar școala e o partea prea mare din viața lui pentru ca să nu-l afecteze și încă destul de serios.
Îmi pare rău dacă par intransigentă sau pesimistă. Te admir pentru ce vrei să faci și vreau să te susțin cum pot. Așa cum am mai spus, o să continui să scriu la rândul meu despre nocivitatea școlii, în speranța că mentalitatea părinților se va schimba. Dar tot simt nevoia să fiu sinceră și să-mi exprim opiniile așa cum sunt ele de fapt. Din punctul meu de vedere, ideală și firească este educația liberă, acasă. Restul sunt solutii partiale, utile când nu vrei sau poți să-i scoți din școală, dar tot partiale. Or eu am o problemă cu compromisul în educație, mai ales când e pe cheltuiala copiilor.
“Dar, în același timp, mă întreb cât timp efectiv le mai rămâne pentru asta. Copiii stau 5-6 ore la școală, minim o oră pe drum, au teme de făcut zilnic. Sunt obosiți și plictisiți, nu prea mai au chef de altceva decât joacă și aia de cele mai multe ori de tipul ”pasiv” (computer, playstation, telefon). Părinții vin târziu, la rândul lor obosiți, stresați. Poate sâmbăta și duminica să mai fie timp pentru a fi o familie. Nu spun că nu sunt părinți care reușesc să facă ceva, dar mi se pare (mie, personal) prea puțin.”
Andreea, cum ar putea parintii despre care vorbesti aici – care lucreaza atat de multe ore pe zi si vin acasa obositi si fara chef – sa faca HS? Eu muncesc efectiv cam 70 de ore pe saptamana si chiar nu am cum sa fac sa muncesc mai putin (daca vrei iti explic pe mail de ce). Chiar si asa de cate ori sunt in stare stau cu copilul si fac o gramada de lucruri impreuna cu el (poate mai multe decat fac altii care muncesc numai 40 de ore pe saptamana). Am norocul de a avea un sot care a compensat lipsa mea de acasa. Dar chiar si asa ne e greu, desi suntem pe deplin constienti ca HS ar fi varianta optima.
Nu stiu cum e in alte familii, pot cel mult sa presupun. Dar pentru ca parintii sa se gandeasca macar la HS ei trebuie sa inteleaga intai ca scoala e departe de a fi un mediu propice educatiei sau dezvoltarii emotionale a copilului…
Hai s-o dăm la pace și să spunem că orice ar alege, HS sau ”contracarare a influenței școlii”, părinții vor avea de făcut destule sacrificii, eforturi și reorganizare de priorități. Cum ți se pare?
si eu cred ca nici 1% din romani nu isi permit financiar home-schooling. Pt ca parintii sunt la job 9-10 ore pe zi ( cu tot cu drum) Ajung acasa obositi – cand sa mai aiba timp si rabdare sa se pregateasca, sa faca ore cu copiii? Si mai ales, cand, noaptea?
Apoi, atrag atentia ca aprox 20-30% din persoanele din romania sunt divortate. Mame care isi cresc singure copiii – dupa 8-10 ore de job, cumparaturi,gatit, iesit afara cu copilul….
La fel, copilul din homeschooling, de la 11-12 ani are nevoie de profesori specializati, un parinte nu ii mai poate acoperi corect si echilibrat toate nevoile. Conceptul occidental de home-schooling vine aici cu cadre didactice selectate de parinti, si grupuri de copii interesati. In Ro sunt sigura ca multi profesori din scoli vor opta pt asta, sa lucreze cu grupuri de copii mici, si interesati cu adevarat de materia lor. Dar cati parinti isi permit sa plateasca in plus profesorul?
Cazurile cele mai grave: 50% din populatia romaniei e la tara. Din acestia, sunt f. multi care nu au nici 8 clase terminate. Lasand in acei parinti decizia de a face scoala in institutie sau acasa – ii va transofrma in fiare pe copii. Vezi cazurile familiilor de tigani, acolo unde copiii au mers la gradinita ( daca au fost primiti) – au avut o sansa de viitor. Ceilalti….invata sa scrie si sa citeasca pt a da examenul de carnet de condus….
Apoi, mai atrag atentia la un lucru. Exista cazuri de parinti dezaxati, paranoici, obsedati de control – ultima portita pt copiii lor sa vada altfel de copii, e scoala.
mult mai echitabil si cu o reusita mai mare este de studiat sistemul din tarile socialiste europene, unde scoala e vazuta ca o joaca, si dupa o varsta, copiii pot opta ( in deplin acord cu parintii) pt ce ore sa faca nivel de baza, si ce vor sa aprofundeze. In plus, in acele scoli, copiii vor putea opta si profesorul care si-l doresc. Sistemul acesta, liberal va duce la o evaluare corecta si reala a valorii profesorului, dar si a scolii.