Mă gândeam de ceva timp să mă alătur ”blogosferei” și să-mi fac vocea auzită printre celelalte. De ce? Pentru că am de scris (”cu diacritice, că doar scriu în limba română”, una dintre obsesiile unei profesoare de română) câte ceva despre ce se întâmplă cu educația  în România.

Acum că ați aflat despre ce voi scrie, ar fi bine să se știe și cine scrie.

Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București anul trecut. Cât de formal sună! În fine, după patru ani de inspirat praf și microorganisme în biblioteca școlii, eram pregătită să-mi găsesc rostul în lume. Eram hotărâtă: aveam să devin profesoară de limba și literatura română la liceu (veți afla de ce într-un post ulterior). După un examen de titularizare mai puțin reușit, am ajuns să le predau gramatică (80%) și literatură (20%) unor puști simpatici de generală, care nu erau atât de fascinați de adjectivele variabile și invariabile pe cât mă așteptam eu. Entuziasmul de început s-a topit ușor, ușor într-o stare de frustrare cronică, punctată de episoade de iritare acută. Descopeream adevărul despre școala românească, aflată de data asta de partea cealaltă a catedrei. Învățământul nu arată bine nici măcar de pe postament, care încă  tronează în clase ca instrument indispensabil cadrului didactic în consolidarea autorității.

”Dar totuși” (ca să subliniez, pleonastic desigur, contrastul), continuu să mă pregătesc pentru acestă frumoasă meserie, urmând cursurile unui masterat de didactică. În sfârșit am ajuns să învăț CUM să fiu profesor. Poate credeați și voi, ca mulți alții, că te naști profesor. Nu e mai adevărat decât că te naști inginer sau bucătăreasă. Desigur că trebuie să existe o înclinație, o seamă de însușiri, dar e nevoie de oameni și cărți care să te învețe. Spre norocul meu, am găsit și oamenii și cărțile în aceeași clădire rece și impozantă în care mi-am petrecut cei patru ani de facultate.

Ca să știți la ce să vă așteptați:  voi scrie ce cred  despre multele fațete ale educației, cât mai sincer, având mereu în minte oamenii care sunt implicați în acest proces. După cum știe orice profesor din cel puțin o carte de metodică sau pedagogie, la orice oră din zi sau din noapte, cuvintele de ordine în educație sunt ”centrarea pe elev”.

Temă pentru acasă: Așa să fie?