”Copiii au nevoie de socializare. Cum o să socializeze dacă nu merg la școală?” este poate cea mai des întâlnită întrebare când apare în conversație sintagma ”educație acasă”. Eu prefer să întorc întrebarea astfel: ”Și cum socializează la școală?” ca să aflu exact de ce sunt privați copiii care sunt educația acasă.

Să începem cu definiția pentru SOCIALIZÁRE: s. f. 1. Faptul de a (se) socializa. 2. Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. [Pr.: -ci-a-] – V. socializa. Sursa: DEX ’98 (1998) . Definiția mi se pare extrem de seacă. A socializa e un proces complex și nuanțat. El presupune interacțiune liberă, conversații autentice, atenție pentru nevoile proprii și ale celorlalți, comportament respectuos, spirit de echipă, empatie, respect pentru regulile scrise și nescrise ale grupului, reglare organică a climatului afectiv, abilități de rezolvare pașnică a conflictelor și multe altele, pe care din păcate mediul școlar nu le poate susține.

Deși mulți suntem conștienți de limitările sistemului, puțini ne îndoim că un copil ar trebui să facă parte dintr-o clasă de elevi, culmea, tot din motive de socializare. Felul în care sunt grupați copiii în școli spune multe despre cât de importantă este, însă, socializarea în viziunea sistemului școlar: clasele sunt formate aleatoriu, cel puțin din punctul de vedere al copiilor, singurul criteriu fiind vârsta. Deocamdată, cel puțin. Nu m-aș mira să înceapă să-i sorteze și în funcție de ”nivel” sau ”performanță”. Despre efectele reale ale segregării pe vârste am mai scris pe blog: De ce e nocivă segregarea copiilor pe vârste?, dar mult mai multe detalii puteți găsi în articolele lui Peter Gray. Ca să închei aici discuția, e clar că cei ce vor socializa, copiii, nu au niciun cuvânt de spus în ce-i privește pe cei cu care își vor petrece timpul.

De multe ori mi se pare și că ”nevoia de socializare” a copiilor cu alți copii este mult supraestimată. Nu cred că un copil are cu adevărat nevoie să fie împreună cu semenii lui 4-6 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Mulți copii își petrec în ziua de azi, din cauza fenomenului after-school și a meditațiilor, mai mult timp cu colegii decât cu familia.

Și mai cred că nu putem răsufla ușurați că, dacă a fost în aceeași sală cu alți copii, a socializat cu adevărat și se va putea integra cu ușurință în societate ca adult. Spun asta și pentru că sunt foarte dezamăgită de accesul extrem de restrâns al copiilor sub 18-20 de ani la lumea reală, la locurile și activitățile care-i animă pe adulți: Cercul vicios al izolării copiilor. Cum pot deveni adulți dacă îi ținem cea mai mare parte a timpului în compania altor copii și încă de aceeași vârstă?

Efectele integrării în grupuri segregate se fac simțite încă din primele luni de grădiniță. Părinții se confruntă cu jocuri și gesturi cu tentă violentă, cuvinte ”urâte” și comportamente problematice copiate de la colegi. Nu e de mirare și nici de neglijat. La vârste fragede, imitația este principalul mod de a învăța, iar cum cei mici nu au discernământ, e clar că nu vor putea alege să preia numai lucrurile bune. Pe parcurs, copiii tind să evite compania celor mai mici sau mai mari decât ei, cu care sunt stângaci sau nerăbdători, mai ales dacă nu au mai mulți frați, veri, prieteni de familie cu care se întâlnesc regulat.

O altă problemă sunt conflictele prost sau deloc intermediate de un adult. Vreau să clarific: nu sunt genul care stă în ceafa copilului, așteptând să facă ceva greșit ca să intervină. Dar nici nu las ceea ce poate lua forma unei certe să se dezlănțuie între doi prichindei care încă nu au competențe de soluționare pașnică a acestor situații. Exemplul mi se pare crucial pentru a-i ajuta să deprindă aceste abilități și, din păcate, în grădinițe și școli copiii nu au exemple bune sau destule. Personalul didactic nu are în general timp, motivație sau competență pentru a gestiona pașnic conflictele dintre copii și pentru a le cultiva aceste prețioase competențe. Această realitate își aduce contribuția la  creșterea violenței din școli.

Astfel, copiii ajung să se comporte  ca niște semi-barbari când sunt nesupravegheați, atât pe holurile școlilor, cât și pe stradă. N-aveți cum să ratați un grup numeros de adolescenți. Vorbesc mult prea tare, râd mult prea zgomotos și dizgrațios, unii fumează, se iau constant la mișto, nu țin cont de locul în care se află și au o tendință periculoasă către vandalism. Sigur, eu generalizez, dar excepțiile sunt prea puține ca să mă liniștească. Sunt convinsă că orice copil este bun în sinea lui, dar urmăriți-i de la distanță când se simt copleșiți de presiunea semenilor și de nevoia de ”a da bine”.

Nu țin să dau vina exclusiv pe mediul școlar. O oarecare doză de infantilism și de teribilism ne animă pe toți la vârsta adolescenței, recunosc. Mass-media, moda, muzica și tot păienjenișul de marketing destinat copiilor și adolescenților au  partea lor din vină, din păcate substanțială. Dar nu despre ele vreau să vă scriu azi.

Ci mai degrabă vreau să vă întreb cum ajută, tocmai la socializarea lor!, să-i izolăm cu semeni de aceeași vârstă în condiții atât de rigide că ne-ar putea duce și pe noi, adulții, la comportamente de defulare. Fiindcă niciunul dintre noi, cei trecuți printr-o școală, nu putem pretinde că acolo copiii interacționează liber și autentic, învață prin colaborare sau au destul timp pentru joacă și destindere între perioadele destinate învățării (excepțiile sunt și în cazul acesta foarte rare). Pauzele, singurele intervale de libertate, sunt nemilos de scurte, iar în timpul orelor orice conversație reală e descurajată drept tulburare sau copiat. Chiar și profesorii care reușesc să includă în ore timp pentru conversații libere nu au cum să evite presiunea resimțită de elevi de a spune ceva ”corect”și ”isteț”, ceva care să nu poată fi apoi ironizat sau taxat. Mai punem la socoteală subiectul/domeniul impus de profesor și avem întreaga imagine a ceea ce ar trebui să treacă drept interacțiune liberă.

Ce e trist e că unii părinți chiar cred că un astfel de cadru este binevenit și că îi pregătește pe copii pentru viață. Poate dacă am mai trăi încă în comunism. Atunci, într-adevăr, trebuia să fii mereu atent la ce spui și faci în public (și nu numai) și poate școala era un fel de pregătire pentru viața de adult (strictețe, privare de libertate, colegi impuși, serviciu impus, locuință impusă = socializare impusă).

Acum nu mai e cazul. Putem  spera fără să riscăm că ai noștri copii își vor putea alege jobul, vor putea schimba colectivul dacă nu le va conveni sau vor putea contribui la ameliorarea lui. Pe de altă parte, putem fi siguri că vor avea nevoie fix de ce nu se învață la școală, ba chiar se descurajează cu voie și fără voie: abilități de comunicare și de gestionare a conflictelor, toleranță și empatie față de semeni, sinceritate, spirit de echipă și solidaritate în ciuda condițiilor externe, flexibilitate și creativitate în rezolvarea problemelor.

Cei nostalgici după prieteniile din generală sau liceu vor protesta, amintindu-și multe pozne și întâmplări alături de colegi. Înțeleg și perspectiva lor. Eu mi-am cunoscut soțul în clasa a 7-a și am fost chiar colegi de bancă. Dar nu cred că școala ne-a adus împreună, ci a fost o simplă întâmplare că ne-am cunoscut acolo. Sunt convinsă că noi doi ne-am fi întâlnit oricum. Poate nu împărtășiți această viziune un pic romantică. Dar pe câți dintre colegii voștri i-ați cunoscut cu adevărat? Eu recunosc că am avut, cu 95% dintre ei, o relație superficială, de circumstanță. Nu că asta aș fi vrut. Pur și simplu nu aveam nimic în comun și am avut multe alte ocazii să-mi aleg prietenii în afara școlii.

Nu cred că aș fi avut mai mulți sau mai puțini prieteni dacă n-aș fi mers la școală. Ar fi fost, poate, alții. Dar nu consider că anii petrecuți într-o clasă sau alta m-au ajutat în vreun fel să leg prietenii și să le păstrez. Ba chiar au contribuit la ruperea unora, poate prea fragile ca să facă față condițiilor din școală (competiție, comparații, etichetări, ironii). E greu să fii prieten de pauză și adversar în goana pentru note și premii.