În primul articol despre socializare am discutat despre relaționarea cu ceilalți copii, încercând să arăt că mediul școlar nu poate încuraja colaborarea ca scop (nu ca mijloc cum e folosită adesea degeaba) și autenticitatea relațiilor, de vreme ce este guvernat de restricții și practici contraproductive. În articolul de astăzi am în vedere cealaltă fațetă a socializării, cea cu adulții angajați să educe.

Câteva explicații preliminare îmi par a fi necesare: eu însămi am fost profesor de limba și literatura română timp de 8 luni, la o școală generală. Am ajuns acolo, în parte din idealism, în parte din naivitate. În niciun caz nu m-a ajutat faptul că în facultate am avut prea puține șanse să aflu ce înseamnă cu adevărat să predai. Și dacă nici facultatea nu ar trebui să te pregătească pentru o meserie, atunci chiar nu mai știu unde se vor opri cu prelungirea anilor de studii. Ca mine de nepregătiți sunt mulți, poate cei mai mulți dintre cei care predau acum în școli. Prea puțin pregătiți să facă față copiilor și sistemului de învățământ. Prea îndopați cu didactică și pedagogie învechite și rigide. Prea spălați pe creier cu teorii ale învățării care de care mai depărtate de copilul concret. Prea puțin abili în ascultare, comunicare, negociere și rezolvare pașnică de conflicte. Prea preocupați de nota la titularizare și posturile libere ca să se mai gândească cum se vor purta cu copiii. Și, de ce nu, prea puțin verificați înainte de a fi puși în fața acestora. E ușor să devii profesor la noi. Totul se rezumă la note, toceală și cam des la copiat. Nu există nici măcar o testare psihologică minimă de trecut. Nici măcar un interviu de 15 minute. Nimeni nu se interesează de cine ești tu de fapt, ce valori ai, ce preocupări, ce calități și defecte. Ești un nume pe un dosar și, în funcție de câteva cifre, apari mai sus sau mai jos pe o listă. În funcție de câteva cifre, ajungi într-o școală sau alta.

Acum să vedem cine sunt profesorii din punctul de vedere al copiilor: niște străini care le spun ce ar trebui să știe, să facă și să creadă. În primii ani, autoritatea acestora, dată de dimensiunile și statutul lor de ”profesori” (explicat în prealabil de părinți, bunici etc.), îi convinge pe cei mai mulți copii să asculte și să fie ”cuminți”. Până prin clasa a cincea sau a șasea, copii se atașează chiar de profesorii care îi tratează bine. Însă de pe la 13-14 ani încolo, autoritatea și farmecul profesorilor sunt în scădere. La liceu trebuie să fii extrem de priceput la predat și relaționat cu adolescenții ca să mai poți scoate un dram de colaborare de la ei. De ce?

Mai întâi, fiindcă spiritul lor critic ia avânt, aducând cu sine nevoia de afirmare a sinelui, și ia deseori forma revoltei și a sfidării oricărei autorități. Nu o să încep o tiradă despre tinerii de azi, care nu mai au respect pentru nimic. Fiindcă nu sunt ei nici prima, nici ultima generație care simte nevoia să se opună cuiva, oricui. Întotdeauna, tinerețea a fost vârsta energiei vitale, a îndrăznelii de a visa, a curajului de a avea idealuri și de a le apăra, a tendinței de a comenta și cataloga totul. Nici nu vreau să idealizez, fiindcă îmi amintesc de la mine și încă recunosc la tinerii pe care-i întâlnesc și doze mari de naivitate, egoism, infantilism, teribilism. E un amestec ciudat care nu-ți ușurează viața când ești asaltat de schimbări aduse de hormoni și de presiunea lumii din jur și a anturajului.

Dar ce-au de-a face cu asta profesorii? Mult. Vedeți, tinerii sesizează imediat orice contrast între aparență și esență, orice încercare a fi duși de nas, orice se pretinde a fi altceva decât este. Iar meseria de profesor, cel puțin în sistemul nostru de stat, îți cere o mulțime de compromisuri, pe care elevii nu le ignoră și nu le iartă. La vârsta lor, nuanțele încă nu au importanță. Totul tinde să fie alb sau negru.

Iar a fi profesor nu-i așa de diferit de a fi elev. Ești tot o rotiță în sistem, chiar dacă ești mai mare și mai importantă. Restricțiile sunt numeroase și afectează multe aspecte. Încep cu ceva banal: nu poți purta haine ieșite din comun sau prea semănătoare cu ce poartă elevii. Și un rucsac pe umăr poate fi privit cu asprime de colegii de catedră. (Da, mi s-a reproșat că am rucsac, deși copiii au fost extrem de încântați când l-au văzut). Nu poți fi prea familiar cu elevii, riști să te tragi de șireturi cu ei și să nu te mai ”respecte”. Nu e recomandat să faci concesii, riști să pierzi controlul. Nu poți preda ce simți că ar fi potrivit sau util pentru elevi, riști să fii reclamat și oricum nu ți-ar mai rămâne timp să parcurgi programa obligatorie. Nu poți preda în alt stil decât cel convențional, cel puțin nu în primii ani și nu în orice școală, fiindcă riști să rămâi fără post. Și dacă ai norocul unui post sigur în care ești respectat destul de conducere ca să fii lăsat în pace, orice abatere de la stilul ”scrieți după dictare” o faci pe banii, munca și timpul tău. Eu sunt surprinsă de fiecare dată când aud de un profesor care reușește să facă asta mai mult de 2-3 ani, fiindcă știu din proprie experiență că muncești cam 10-12 ore pe zi. Și poți avea surpriza să nu-ți aducă mare satisfacție, deoarece cu cât sunt mai mari elevii, cu atât sunt mai blazați, plictisiți, sătui de școală și de încercările de a fi atrași către o materie care nu le spune mare lucru.

Apoi, adolescenții simt când profesorii își joacă rolul la catedră. Când își iau prea în serios statutul de dascăl și pretind obediență doar în virtutea acestuia. Da, am scris obediență, deși cei mai mulți profesori ar prefera cuvântul ”respect”. Doar că respectul e ceva ce se câștigă doar dacă se și acordă celeilalte părți – ca un drum cu două sensuri. Nu poți pretinde respect autentic de la cineva pe care îl desconsideri vizibil. Poți genera doar teamă, obediență și, inevitabil, resentimente. Prea puțini profesori încearcă să-și cunoască cu adevărat elevii, prea puțini îi consideră demni de o conversație reală, de la egal la egal. Prea puțini profesori renunță la mască pentru a-și dezvălui măcar o parte din sinele adevărat. Poate se simt vulnerabili. La cum e configurat sistemul, pare riscant să fii tu însuți în fața elevilor.

Nu zic să-ți expui viața intimă de la catedră. Doar să lași ceva din ce te animă pe tine personal să se vadă în ceea ce faci și spui. Nu cred c-am avut mai mult de doi-trei profesori despre care să pot zice că știu ceva mai mult decât numele și specializarea. Nu zic nici că ar trebui să abolim orice diferență de statut între profesor și elev. Diferențe există în ce privește vârsta, experiența, vederea asupra lumii, cunoștințele și abilitățile și e bine să existe, altfel ce-am avea de învățat unii de la alții? Dar nu mi se pare sănătos ca profesorul să dețină întreg controlul asupra celor ce se întâmplă în clasă. Nu zic nici că trebuie să ne cocoloșim copiii, să nu le atragem niciodată atenția asupra greșelilor, să nu le punem limite clare și ferme (dar rezonabile!). Dar putem să le acordăm încredere, respect și o doză de control asupra propriei învățări conformă cu vârsta lor.

Copiii simt și când cineva face ceva ce nu-i place de fapt. Din păcate, prea puțini profesori sunt cu adevărat pasionați de domeniul pe care îl predau. Și mai puțini sunt pasionați de predat în sine. Iar asta e atât de evident din felul în care vorbesc, de parcă ar recita dintr-un manual de instrucțiuni pentru cine știe ce aparat. Câți profesori vin la ore nerăbdători să discute cu elevii lor, să le afle gândurile, preferințele și ideile? Copiii au nevoie de oameni pasionați, care să le transmită plăcerea de a explora lumea cunoașterii și să le inspire curajul de a-și urma pasiunea, în ciuda obstacolelor. Câte astfel de exemple au elevii? Eu n-am avut niciunul până la facultate.

Elevii sunt conștienți că profesorii sunt plătiți. Că vin să interacționeze cu ei în schimbul unui salariu și că au ajuns în fața lor în mod arbitrar. Nimeni nu-și alege elevii cărora le predă, așa cum nici elevii nu-și aleg profesorii. Totul e o întâmplare, uneori fericită, alteori nu. Nu neg că unii profesori sunt pasionați de meseria lor și merg cu drag la ore, fiind apreciați de elevii lor. Dar niciunul nu poate pretinde că îi sunt pe plac toți elevii, în fiecare zi. Sigur că ar fi și imposibil, în cadrul sistemului convențional. Dar nu ar fi de dorit să fie o conexiune reală între copil și adultul care îl ajută să cunoască lumea? N-ar fi mai bine pentru toți ca întâlnirile să le fie pe plac ambelor părți? Și ca ambele părți să simtă că au câștigat ceva de pe urma timpului petrecut împreună? Înainte să ziceți că fabulez, precizez că există școli unde nimeni nu e nevoit să-și petreacă timpul cu cineva cu care nu e pe aceeași lungime de undă: Summerhill sau copilăria free-range.

Recunosc că e foarte greu să creezi o legătură autentică cu elevii. Îți stau împotrivă nu doar clasele numeroase, timpul limitat, programa încărcată sau regulamentul școlii. Chiar statutul tău de profesor te subminează, fiindcă menține un raport inechitabil între tine și copii. Toate eforturile tale sunt anulate când deschizi catalogul. Ca și cum ai aduce vorba de bani la o întâlnire romantică. E trivial și meschin să pui un calificativ pe ceea ce ar trebui să fie, de fapt, rezultatul unei activități de mentorat cu satisfacție profundă de ambele părți. Autoritatea pe care mulți profesori o exhibă cu mândrie și siguranță e și cea care, de multe ori, le face viața mai grea atât lor, cât și elevilor. Pe de altă parte, poate fi extrem de greu să gestionezi o clasă de 30+ în mod pașnic și echitabil, mai ales când tu ești singurul profesor care încearcă asta. Știu din proprie experiență cât de frustrant e să fii între ciocan și nicovală: din interior să simți nevoia să ajungi la sufletele copiilor, iar din exterior să fii constrâns să apelezi la tehnici de disciplinare pentru a menține cât de cât ordinea. Nu știu cum se rezolvă problema asta. Pentru mine singura soluție a fost ieșirea din sistem.

Nu neg că profesorii au un rol foarte important în viețile copiilor școlarizați. Sunt, cu excepția părinților, adulții cu care își petrec cea mai mare parte din timp. Sunt, și mai important, poate singurii adulți pe care copiii îi văd exercitându-și meseria. Lumea adulților nu le este, din păcate, deschisă copiilor. Locurile de muncă, de socializare și de relaxare ale adulților nu sunt și nici nu se vor a fi accesibile pentru copii, dar asta nu ne împiedică să ne așteptăm ca cei mici să devină adulți competenți și civilizați. Poate aici, mai mult decât în altă parte, rolul adulților angajați să îngrijească grupuri de copii devine extrem de important. Ei sunt exemple vii și permanente a ce înseamnă să fii adult… E cu atât mai trist, prin urmare, că  sunt atâtea aspecte nefirești, superficiale, convenționale în relația profesor-elev, atâta grabă, atâta materie de umplutură, atâta rigoare sufocantă între oamenii mici și oamenii mari care îi îndrumă.

Vreau să subliniez că intenția din spatele acestui articol nu este de a discredita meseria de profesor sau pe cei ce o practică. Continuu să sper că cei mai mulți dintre ei fac tot ce pot ca să-și ajute elevii să învețe. Am prieteni care rezistă eroic în școli convenționale și sunt convinsă că influența lor asupra copiilor contează mult. Dar sunt conștientă că ei sunt excepțiile. Regula, așa cum am văzut-o aplicată în anii mei de școlarizare și apoi de predat, este cea sugerată de rândurile de mai sus. Nicio scuză nu poate, cel puțin nu pentru mine, justifica faptul că ne trimitem copiii zilnic pe mâna unor oameni nevoiți să-și practice meseria în condiții prea puțin favorabile. Să nu uităm că nu vorbim de roboței și șurubele. Vorbim de oameni care educă oameni. Ce scuză ne poate face să ignorăm realitatea din școlile noastre și efectele ei asupra copiilor?