de Alfie Kohn

Dintre numeroasele beneficii ale învățării prin cooperare, cel care ne-a atras în primul rând pe mulți dintre noi a fost statutul ei de alternativă la competiție. O combinație de observații, experiență personală și cercetări a arătat dureros de clar că a-i pune pe copii unul împotriva celuilalt este distructiv. Cu toate acestea, o proporție semnificativă de educatori care împărtășesc această credință se simte obligată să adauge că, desigur,ei nu spun că toată competiția este inadecvată; oferită cu moderație și menținută în perspectivă, există loc pentru unele activități de tipul câștigi sau pierzi.

Aș susține că asemenea calificări sunt bazate mai puțin pe avantajele competiției în sine, cât pe o evitare generală de a lua o poziție care ar putea fi privită ca extremă. O poziție intermediară oferă avantaje retorice clare, conferindu-i celui care o ia aparența unui om rezonabil și realist. Dar adevărul simplu pe care uneori nu reușim să-l înțelegem este acesta: nu tot ce este rău când este făcut în exces este inofensiv atunci când este făcut cu moderație.

Desigur,  unele lucruri cum ar fi consumul bomboanelor sunt într-adevăr beningne atâta timp cât nu se exagerează. Dar alte lucruri sunt distructive sau contraproductive în mod inerent – ca funcție a propriei lor naturi. Consumul de vopsea pe bază de plumb pare a face parte din această categorie: nu există niciun nivel de consum care poate fi considerat absolut inofensiv, darămite folositor. După ce m-am gândit la această chestiune mai mult de un deceniu, sunt convins că atingerea unor scopuri prin excludere reciprocă – un aranjament în care o persoană poate avea succes doar dacă ceilalți eșuează – este din punct de vedere mai apropiat conceptual de consumul de plumb decât de cel de dulciuri. Aceasta nu înseamnă, desigur, că este la fel de periculos, ci doar că problema nu este doar o chestiune de cantitate.

Pentru educatorii care văd mai mult rău decât bine în competiție, provocarea mea este de a numi orice avantaj care poate fi atins numai (sau cel mai ușor) punându-i pe copii să realizeze activități care le cer să se învingă unul pe altul. Această sarcină este și mai dificilă dacă trebuie să punem astfel de avantaje în balanță cu daunele pronunțate ale unui astfel de aranjament. Am explorat aceste daune de-a lungul unei cărți (Kohn , 1992), dar o foarte scurtă trecere în revistă pare adecvată drept context pentru a răspunde la întrebarea din titlu.

1. Competiția este pentru stima de sine ce este zahărul pentru dinți. Cu cât ne dorim mai mult  să-i ajutăm pe copii să se simtă mândri de ei înșiși – și în mod special să păstreze acest miez de acceptare chiar și când eșuează – cu atât am vrea mai puțin să-i punem într-o situație în care trebuie să  lucreze pentru scopuri contrare celorlalți. Competiția face stima de sine precară și condiționată: valoarea unui om depinde de câți oameni a învins. Victoria e plăcută pentru o vreme, dar ea nu împlinește niciodată nevoile noastre fundamentale de siguranță sau de competență. Mai mult decât atât, cu cât concurăm mai mult, cu atât avem nevoie să concurăm mai mult; e nevoie de victorii din ce în ce mai dramatice pentru a recâștiga acel  sentiment plăcut adus de primul câștig – în mod asemănător căpătăm toleranță la un medicament.

Nu–i de mirare că trecerea în revistă a cercetării asupra acestui subiect făcută de David și Roger Johnson (1989) a arătat că, dintre studiile care comparau efectele structurilor competitive și ale celor cooperative și care au găsit o diferență semnificativă din punct de vedere statistic, numai unul a arătat un beneficiu pentru competiție, în timp ce celelalte 81 favorizau cooperarea. Oricine citește despre cercetările din domeniul științelor sociale știe că astfel de numere nu apar în fiecare zi.

2. Mesajul central al oricărei competiții este că ceilalți oameni sunt potențiale obstacole în calea propriului succes. Competiția creează invidie pe câștigători, dispreț pentru învinși  și ostilitate sau suspiciune față de aproape toată lumea. Nu numai că este irațional să ajuți pe cineva al cărui succes necesită eșecul tău, ci competiția creează un climat în care este improbabil ca ajutorarea să se întâmple în orice caz. Aceste consecințe decurg în mod natural și logic din competiția în sine; problemele nu vin de la indivizii implicați sau din felul în care ei abordează concursul. Mai mult decât atât, concursurile dintre echipe ne învață că singurul motiv pentru a lucra cu alții este învingerea unui alt grup de oameni care lucrează împreună. Cooperarea devine mijlocul; victoria este scopul.

3. Nu numai că excelența nu cere competiție, ci în mod obișnuit cere absența acesteia. O mulțime de studii a arătat până în prezent nu numai că o învățare prin cooperare planificată cu grijă are mai mult succes pe o scară largă de măsurători decât alte structuri ale clasei, dar și că însăși competiția subminează succesul.  Aceasta se întâmplă din mai multe motive: competiția reduce probabilitatea ca cooperarea, online casino care chiar favorizează învățarea, să aibă loc; generează anxietate; îi face pe copii să atribuie victoria sau eșecul factorilor din afara controlului, cum ar fi inabilitățile înnăscute sau norocul, reducând șansele ca ei să încerce mai mult data viitoare; și funcționează ca un motivator extrinsec, scăzând interesul pentru sarcină și performanța creativă așa cum s-a arătat în mod repetat că fac alte stimulente artificiale (Deci și Ryan, 1985; John, 1993; Lepper și Greene, 1978).

Dacă ne întrebăm în ce măsură competiția este adecvată, atunci punctul de plecare trebuie să fie dovezile copleșitoare că ea este contraproductivă și distructivă. În lumina efectelor negative asupra felului în care copiii se simt în raport cu propria persoană, a felului în care se poartă unii cu alții și a felului în care învață, este rezonabil să ne întrebăm de ce am vrea să creăm structuri competitive. Deși pare mai puțin riscant (mai ales într-o cultură încă fidelă ideii că oamenii trebuie să se străduiască să fie Numărul Unu) să spui doar că ar trebui limitată competiția, obligația noastră este de a încerca să justificăm toate structurile de tipul câștigi/pierzi și, dacă nu putem, să facem tot ce se poate  pentru a le elimina.

Aceste structuri includ versiuni ale învățării prin cooperare în care sunt organizate turnee în care grupuri de elevi încearcă să se învingă unele pe altele – o adevărată rețetă pentru distrugerea oricărui simț al comunității în clasă ca întreg – și activitățile competitive care se întâmplă în afara învățării prin cooperare. Cele din urmă includ programe în care imperativul de a-ți învinge semenii este la fel de subtil precum o palmă peste față: concursurile de ortografie, notarea în curbă, afișarea unor grafice ale performanței relative a tuturor elevilor și festivitățile de premiere (care ar putea fi definite drept evenimente, ținute într-o sală, care îi transformă instant pe cei mai mulți dintre cei prezenți în învinși). Și apoi sunt alte exemple mai subtile de competiție ale căror efecte nu pot fi percepute imediat de către profesori:  întrebările de tipul ”Cine îmi poate spune…?” adresate clasei, care presupun ca elevii să se întreacă pentru a da primii răspunsul, și strategiile de management al clasei în care profesorul face un exemplu   dintr-un copil lăudându-i  comportamentul în fața tuturor.

Nu numai învinșii suferă de pe urma acestor practici. Chiar și cei ce ies învingători ajung să se vadă pe sine ca valoroși în relație cu palmaresul lor de câștiguri, învață să-i vadă pe ceilalți mai degrabă drept rivali decât colaboratori și sunt handicapați în termeni de învățare. Atunci de ce atât de mulți educatori nu-și duc intuiția (și, în unele cazuri, informațiile) până la concluzia logică, care este abolirea activităților competitive?

Justificările pentru păstrarea unei mici proporții de competiție tind să fie variații ale trei afirmații. Prima este că puțină competiție nu este atât de rea. Argumentul meu a fost, desigur, că deși nu este la fel de rea ca o cantitate mai mare de competiție, dovezile și logica sugerează că mai bine ar fi să nu existe deloc.

A doua afirmație este că elevilor le place competiția. Dar asemenea expresii ale preferinței pot fi influențate de numărul și calitatea expunerilor anterioare la cooperare. Deși diferențele individuale joacă în mod natural un rol, s-ar putea ca cei care spun că le plac jocurile competitive, de exemplu, să nu fi avut niciodată șansa de a încerca moduri cooperative de recreere. Un elev care pare bucuros de șansa de a juca un joc competitiv în clasă ar putea de fapt să răspundă mai mult la statutul acestuia de joc (și de pauză de la studiul obișnuit) decât la natura lui competitivă. În experiența mea, profesorii care organizează jocuri ce nu creează învingători și învinși observă nu mai puțin, ci deseori mult mai mult entuziasm pentru aceste activități.

Pentru elevii cărora chiar par să le placă experiențele competitive, cade în răspunderea profesorilor să se întrebe care aspecte ale acelor concursuri le plac – și apoi să vadă dacă acele trăsături nu pot fi atinse și prin activități noncompetitive. Dacă unii elevi – în mod tipic cei care câștigă frecvent – continuă să insiste că ceea ce caută este plăcerea ireductibilă de a încerca să-i învingă pe ceilalți, profesorul trebuie să ia în considerare consecințele pe care aceste experiențe le au asupra celorlalți participanți înainte de a decide dacă să le păstreze.

În sfârșit, unii educatori recunosc efectele distructive ale competiției, dar insistă asupra faptului că le fac elevilor o favoare punându-i să concureze, din moment ce aceasta îi va pregăti pentru rivalitatea pe care o vor întâlni după ce ies din școală. La această afirmație putem răspunde după cum urmează:

1. Elevii din societatea noastră sunt deja bine familiarizați cu competiția. Chiar dacă o oarecare experiență a competiției ar fi utilă, copii au mai multă decât ar putea avea nevoie în afara clasei. Provocarea noastră nu este de a oferi mai multe astfel de  experiențe, ci de a furniza aranjamente alternative pentru a-i ajuta să dezvolte un simț al perspectivei asupra competiției care proliferează în cultura noastră.
2. În vreme ce putem susține că elevii ar beneficia de pe urma unei unități curriculare în care să discute în mod explicit efectele competiției, a vorbi despre aceasta este diferit de a-i supune la ea. Prin analogie, să ne gândim la distincția dintre a le preda copiilor despre religie și a-i îndoctrina pentru a fi religioși. Justificarea competiției pare a o pune în prima categorie, dar practica ei seamănă mai mult cu a doua.
3. Noțiunea conform căreia îi pregătim pe copii cel mai bine pentru experiențele neplăcute oferindu-le cât mai multe de la o vârstă fragedă este la fel de judicioasă precum afirmația că, deoarece mediul este plin de agenți cancerigeni, copiii ar trebui expuși la cât mai mulți cât sunt mici. De fapt, beneficiile psihologice ale eșecului sunt supraestimate; este o experiență care devine repede redundantă și punitivă în mod gratuit. A-i pune pe copii să concureze pentru a-i învăța să se descurce îmi aduce aminte de o notiță ironică pe care am văzut-o odată pe peretele unei clase a șasea: BĂTĂILE VOR CONTINUA PÂNĂ CÂND SE ÎMBUNĂTĂȚEȘTE MORALITATEA.
4. Chiar și dacă o oarecare experiență a eșecului ar fi utilă, să ne amintim că eșecul nu presupune învingerea, așa cum nici succesul nu presupune victoria. Din câte știu, nu există nicio dovadă că forma extrem de toxică  a eșecului care vine din a fi învins de cineva oferă beneficii psihologice dincolo de cele care pot veni din eșecul legat de standarde absolute sau de propriile așteptări.
5. În fine, pe lângă faptul că vrem să-i protejăm pe copii de experiențele rivalității la care vor fi supuși odată ce părăsesc școala, vrem și să-i pregătim să evalueze și, dacă e necesar, să schimbe sistemele care creează aceste experiențe. Alegerile noastre privind structura clasei n-ar trebui să depindă în primul rând de cât de mult se potrivesc cu instituțiile societății noastre. Mai degrabă, instituțiile noastre ar trebui să fie păstrate sau abolite în funcție de cât de bine servesc tipul de valori reprezentate de învățarea prin cooperare.

Pe scurt, cred că nu există niciun motiv obligatoriu pentru a-i pune pe elevi să se învingă unul pe altul, chiar și într-o mică proporție din experiența lor școlară. Desigur, am o cauză comună cu cei ce ar reduce considerabil, dar nu ar elimina utilizarea competiției în școlile noastre; perspectivele noastre sunt mai mult asmănătoare decât diferite, mai ales din punctul de vedere al gândirii americane obișnuite. Dar vreau să-i invit pe acești oameni din mișcarea învățării prin cooperare să se întrebe de ce copii ar trebui să fie vreodată încurajați să-și vadă semenii drept obstacole în calea propriului succes.

Referințe:

Deci, Edward L., and Richard M. Ryan.  Intrinsic Motivation and Self-Determination in Human Behavior.  New York: Plenum, 1985.

Johnson, David W., and Roger T. Johnson.  Cooperation and Competition:  Theory and Research.  Edina, Minn.: Interaction Book Co., 1989.

Kohn, Alfie.  No Contest: The Case Against Competition.  Rev. ed.  Boston: Houghton Mifflin, 1992.

Kohn, Alfie.  Punished by Rewards: The Trouble with Gold Stars, Incentive Plans, A”s, Praise, and Other Bribes.  Boston: Houghton Mifflin, 1993.

Lepper, Mark R., and David Greene, eds.  The Hidden Costs of Rewards: New Perspectives on the Psychology of Human Motivation.  Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum, 1978.

Copyright 1993 by Alfie Kohn.  Reprinted from Cooperative Learning Magazine and translated by Andreea, with the author’s permission.  For more information, please see www.alfiekohn.org.