Sursa: www.buzzle.com

Mulți părinți se întreabă dacă educația acasă înseamnă că va trebui să renunțe la întreaga lor viață personală, la relația matrimonială, la socializarea cu adulți, la cariera lor, la pasiuni și hobby-uri pentru a se dedica 100% educării copiilor. E o întrebare legitimă și merită un răspuns pe măsură, pe care voi încerca să-l dau în cele ce urmează.

Am pus titlul sub forma pe care o are pentru că nu există un răspuns tranșant. Nu au dreptate cei ce susțin sus și tare că spui adio la tot ce ți-a plăcut să faci înainte de a avea copii, la orice șansă de a avea o carieră și la orice libertate de a-ți petrece timpul fără copii, doar cu adulți (culmea, fără să facă ei înșiși educație acasă). Nu știu exact de ce cred asta, dar bănuiesc că are de-a face cu felul în care îți imaginează ei educația acasă pentru părinte: o corvoadă care-ți ocupă tot timpul și nu te lasă să respiri. Ca și cum ar trebui să fii un întreg colectiv de profesori la un loc și asta nu doar 5-6 ore pe zi, ci tot timpul. Ca să nu mai zic că ar trebui să te pregătești în paralel să predai și materia anilor următori. Poate nici un master n-ar strica… 🙂

Recunosc că nu e greu să ajungi la această impresie. Cuvântul ”educație” a ajuns să fie confundat cu instrucția clasică din școală, încât te copleșește pur și simplu ideea că ar trebui să faci tu, părintele, această Educație de unul singur și de la zero. Însăa ceasta este doar una dintre viziunile asupra educației și nici măcar cea mai realistă. A privi educația ca ceva ce ți se face din afară și nu ca proces care îți aparține ție și care se face prin și pentru tine, duce inevitabil la practicile din școală: predare uniformizată, programă prestabilită, evaluare etc. Așa s-a ajuns ca în școală să se facă educație pe bandă rulantă, ca și cum s-ar face conserve.

Ma indoiesc profund ca poti invata pe cineva sa inteleaga ceva, adica sa vada cum diferitele parti ale acelui lucru relationeaza unele cu celelalte, sa aiba o un model al acelei structuri in propria minte. Le putem da altora nume și liste, dar nu le putem da structurile noastre mentale, trebuie sa si le construiasca singuri. – John Holt

Sintagma ”bine educat” se referă la calitatea școlarizării de care ai beneficiat sau la ceva legat de tine? Denotă ce ți s-a predat sau ce ai învățat (și îți amintești)? Dacă termenul se aplică la ce știi și poți face acum, ai putea fi prost educat în ciuda educației de prima mână pe care ai primit-o. Totuși, dacă termenul se referă la calitatea școlarizării tale, atunci trebuie să conchidem că o mulțime de oameni ”bine educați” au asistat la lecții care abia li s-au înregistrat în minte sau care sunt cel puțin vagi și aproape irelevante câțiva ani mai târziu. – Alfie Kohn, Ce înseamnă să fii bine educat?

N-ar fi corect să continui discuția fără să pomenesc ”școala acasă”, adică varianta de educație acasă care încearcă reproducerea a cel puțin unora dintre circumstanțele școlare. Sunt și părinți homeschooleri care joacă rolul de profesor clasic, dar asta din alegerea lor. Poate că viziunea clasică le este mai cunoscută și îi ajută să se organizeze. Poate le e mai simplu să urmeze o programă prestabilită și un orar sau poate consideră că structura astfel dobândită le priește copiilor. Departe de mine gândul de a judeca, chiar dacă eu personal am ales unschooling-ul, varianta de la capătul celălalt.  E dreptul părintelui să decidă în numele copilului, așa cum este și răspunderea pentru ceea ce alege (cu excepția celor care sunt obligați prin lege să urmeze curriculumul național, cum se întâmplă în cazul unor state din SUA). Sunt convinsă că există beneficii serioase și în cazul ”școlii acasă”, deși tot aici trebuie să menționez că această abordare duce cel mai des la fenomenul de ”homeschooling burn out”.

Venind vorba de cum percepem provocările aduse de creșterea copiilor, mă văd nevoită să aduc în discuție o altă chestiune: tipul de parenting ales. Prin parenting înțeleg principiile și metodele pe care părintele le aduce în relația cu copilul și în creșterea acestuia. Mi-e teamă că în modul clasic de a crește copiii (cu pedepse, recompense, manipulare, păcăleli, rușinare, retragerea iubirii și a atenției, controlarea tuturor aspectelor vieții de către părinte și altele care nu merită pomenite) se strecoară o mulțime de obstacole puse poate chiar fără voie în calea unei relații împlinite între părinți și copii.

Departe de a ușura lucrurile, deși poate părea astfel pe moment, practicile din parentajul clasic îngreunează mult lucrurile, fiindcă afectează stima de sine a copilului, sentimentul lui de siguranță și rezerva lui de iubire necondiționată, care sunt necesare pentru a cultiva adevărata cooperare, cea benevolă. Fără această cooperare din dorința copilului, e foarte greu să fii părinte. Dacă relația părinte-copil nu e bazată pe respect și încredere reciproce, pe empatie și iubire necondiționată, se va recurge din ce în ce mai greu la strategiile clasice, fiindcă ele își pierd și aparenta eficiență de la început, și se va ajunge la o bătălie a voințelor. Iar această bătălie e epuizantă pentru ambele părți, indiferent cine ”câștigă” pe moment. De fapt, nimeni nu câștigă, iar relația se deteriorează până la înstrăinare. Am văzut-o cu ochii mei de nenumărate ori, chiar și în familie, așa că nu vorbesc din auzite și nici nu m-am lăsat furată de patos.

Tot paradigma aceasta clasică de creștere a copiilor eu o văd ca fiind măcar în parte responsabilă pentru dificultatea pe care unii părinți o simt în a sta cu copiii lor mai mult decât e strict necesar. Dacă nu reușești să cultivi relația de care vorbeam, care să aducă satisfacții profunde pentru ambele părți și să ușureze provocările vieții de zi cu zi, nu-i de mirare că ți-e greu să te simți împlinit asumându-ți educarea propriilor copii. Iar eu văd ca primă condiție pentru a face educație acasă tocmai dorința sinceră și plăcerea părintelui de a petrece cât mai mult timp alături de copii. În absența acestei plăceri, e foarte greu să faci din educația acasă un aranjament benefic familiei, ba chiar poate fi o rețetă pentru dezastru. Nu vreau să-i fac să se simtă vinovați pe cei ce nu-și identifică această plăcere. Mai mult decât faptul că bănuiesc unele cauze nu voi mai spune pe marginea acestui subiect, fiindcă e ceva personal până la urmă.

Nici nu vreau să sugerez că părinți care își cresc copiii în modul împământenit nu și-ar iubi copiii. Sunt convinsă că toți părinții își iubesc copiii cât pot de mult. Dar uneori, mai ales în relația cu copiii, intențiile și sentimentele uneia dintre părți nu sunt de ajuns, dacă nu se traduc în comportament și nu sunt interpretate de cealaltă precum au fost trimise. Iubirea singură nu poate garanta că faci ce e mai bine pentru copil, fiindcă e atacată din toate părțile de prejudecăți, obișnuințe, traume, tipare, mesaje poluante, înainte de a se concretiza în relaționarea cu acesta.

Înainte de a stârni fără să vreau ceea ce se numește ”mommy war”, aș vrea să mai specific că nu cred că cei ce își cresc copiii cu atașament, empatie, respect, în fine, cu tot ce am putea pune sub umbrela ”attachment/natural parenting, sunt automat feriți de greșeală. Nu doar pentru că sunt oameni, au resurse limitate și sunt și ei bruiați de societate, ci pentru că fără să-și dea seama pot pierde echilibrul pe care și-l doresc atât de mult în relația cu copiii. Poate voi detalia vreodată acest subiect, dar nu e locul și timpul acum. Principala deosebire pe care o văd între cele două categorii de părinți aș rezuma-o astfel: spre deosebire de parentingul clasic, attachment/natural parenting îți permite să acționezi conștient de efectul asupra copilului și te motivează să lucrezi la tine însuți ca să fii părinte din ce în ce mai bun.

Tot aici aș încerca să explic de ce cred eu că unora li se pare atât de greu să creadă că un copil își poate asuma benevol și cu plăcere o mare parte din propria educație și îngrijire. E greu să crezi că se poat,  dacă peste tot vezi numai copii ale căror prime încercări de a fi independenți (cu adevărat, nu ”independenți” = forțați să doarmă singuri, să nu stea în brațe, să mănânce după orar etc.) sunt înăbușite ca neascultare, încăpățânare sau motive de dispreț pentru nepriceperea lor firească. Poate fi mai cronofag pe moment să-i lași să facă  singuri lucrurile pe care nu e periculos să le facă, dar pe termen lung scutești o grămadă de timp, dacă te gândești că vor învăța să mănânce singuri mai repede, să se îmbrace, să-și strângă jucăriile etc. Putem ajunge în situația de a face pentru copiii noștri totul nu doar din cauzele de mai sus, ci și din dorința sinceră de a-i ajuta, de a-i scuti de frutrări etc. Dar trebuie să ne gândim bine dacă ajutorul dat după voia noastră e benefic sau nu. Copiii au nevoie să încerce, să greșească, să o ia de la capăt ca să guste cu adevărat bucuria reușitei și să fie bucuroși să încerce și altceva. Citiți aici despre sfaturile nesolicitate, ca să vă lămuriți ce-i cu ele și cu ajutorul necerut: https://homeschooling.urbankid.ro/2011/03/31/sfaturile-nesolicitate-eu-le-urasc-tu-le-urasti-si-la-fel-copii-tai/.

Revenind la aspectele practice, e clar pentru oricine că nu se poate face educație acasă când părinții lucrează full-time departe de copii. Dacă nu se poate ca cei doi să lucreze de-acasă sau în intervale complementare, atunci poate fi nevoie ca unul dintre ei să renunțe la locul de muncă. Cel mai adesea este vorba de mamă, căreia îi și vine poate mai ușor să facă acest lucru, datorită firii ei feminine și instinctelor materne.

Aici trebuie să mărturisesc că nu știu ce se întâmplă dacă mama are o meserie care o pasionează și fără de care s-ar simți frustrată. Sau dacă pauza i-ar distruge șansele de a mai practica vreodată. Presupun că sunt și mame care renunță cu inima ușoară fiindcă se regăsesc mai mult în a-și crește copiii. Însă nu le condamn pe cele care nu pot. Fiecare părinte își știe măsura în sacrificiul pentru binele copiilor și trebuie luat în calcul și binele familiei ca întreg. Un părinte frustrat, care tânjește constant după meseria lui, s-ar putea să nu se simtă împlinit ocupându-se full-time de copii. Iar copiii sigur vor simți asta, ca să nu mai spun că relația și climatul afectiv din casă ar avea serios de suferit. Un părinte depresiv nu e cel mai potrivit, chiar dacă face sau nu educație acasă. Ba chiar, în astfel de cazuri, poate fi mult mai sănătos pentru familie și membrii ei ca părinții să-și continue cariera, iar copiii să meargă la școală.

Am pomenit în treacăt pierderea unuia dintre salarii ca fiind cea mai frecventă consecință a deciziei de a educa acasă. Sunt conștientă că la noi în țară acesta este unul dintre motivele principale pentru care educația acasă nu este mai răspândită. Educația acasă nu este scumpă în sine, ba chiar poate fi mai ieftină decât școlarizarea. Salariile sunt mici și o fac inaccesibilă multora. Chiar și cei ce pot trăi dintr-un salariu, cel puțin o perioadă, se pot vedea nevoiți să-și restrângă cheltuielile, lucru care poate fi mai ușor sau mai greu de făcut. Nu trăim într-o societate în care să te mulțumești cu ce ai, ci totul din jur te îndeamnă să-ți dorești mereu mai mult, mai bun, mai nou, mai mare… Dar cei ce-și găsesc satisfacția în a-și educa acasă copiii au în asta o compensație pentru lucrurile la care renunță. Un lucru la care sigur nu renunță, orice buget ar avea, este calitatea educației. Banii nu garantează o educației solidă și nici lipsa lor nu o împiedică. Sigur, nu strică să ai un calculator cu conexiune la internet și alte lucruri de bază. Dar e o greșeală să crezi că nu poți susține un copil în educație fără sume exorbitante.

Să zicem că am stabilit că părintele vrea și poate să stea acasă cu copiii. Asta înseamnă că nu mai face niciodată altceva? Nicidecum. Face parte din educația copiilor ca aceștia să fie implicați în viața de zi cu zi a părintelui, așa cum era ea, cu micile modificări de rigoare. S-ar putea să nu fie cel mai bun lucru să-ți duci copiii la întâlnirile cu gașca într-un pub plin de fum de țigară. 🙂 Dar din multe activități ale părintelui, copilul poate învăța: comisioane, cumpărături, vizite, servicii pentru alții, gătit și curățenie.

Am fost întrebată de curând când apuci să faci treburile din casă dacă faci homeschooling și primul lucru care mi-a venit în minte a fost tot o întrebare: Dar când le faci dacă lucrezi toată ziua și copilul trage de tine în cele câteva ore dinainte de culcare ca să vă reconectați? Dacă sunt implicați și încurajați de mici, copiii adoră să ajute după puterile lor la gătit și ordine, iar legăturile familiale profită de acest lucru. Băiatul meu de 2,5 ani e deja un mic ajutor la bucătărie, e foarte atent și liniștit când gătim împreună și deosebit de încântat când face el ”sindurel” câte ceva. Când nu ai serviciu/școală, ai timp să trăiești într-un ritm ales de tine, în care sigur își vor găsi locul și treburile casnice, așa cum vei găsi timp și pentru hobby-urile tale, fie implicându-i pe copiii, fie practicându-le în paralel cu activitățile lor.

Eu una abia aștept să grădinărim cot la cot, să pictăm și să meșterim câte ceva. Mai am și alte pasiuni lăsate în stand-by pe care sunt nerăbdătoare să le reiau de îndată ce Pavel va fi mai independent în joacă și preocupări. Acum le rezerv puțin din puținul timp liber pe care-l am. Cel mai mult îl petrec citind și scriind pentru blog. Dar știu că lucrurile se vor schimba și voi avea mai mult timp pentru mine. Mă motivează să aștept fără să fiu frustrată mulțimea intereselor care o să-l pasioneze pe el și care sigur mă vor prinde și pe mine. Sunt sigură că voi redescoperi alături de el chimia, care mi-a plăcut doar un pic în școală, istoria lumii, pe care n-am înțeles-o din felul în care mi-a fost predată, și multe altele.

A mai rămas, cred, capitolul socializare cu alți adulți, unde o să includ și soțul. Nu există nicio regulă care să-ți interzică să te îndepărtezi de copii pentru a te întâlni cu prietenii. Alegând educația acasă nu te legi de copii sau de casă. Bunicii se pot ocupa de ei cu plăcere pentru câteva ore și asta e în beneficiul tuturor. Nu ești contra-cronometru și cu o mulțime de lucruri de făcut după program, ci te poți organiza după nevoi. Bunica lucrează după-masa? Nu-i nimic, tu poți folosi și orele de dimineață. Sau poate ai prieteni care se oferă să organizeze o întâlnire pentru copii la ei acasă. Cât timp ai ajutor, poți face rost de timp liber chiar și înainte ca copilul să ajungă la vârsta la care poate rămâne singur acasă. 

N-am uitat de soț. 🙂 Doar l-am lăsat la urmă, cum poate cred unii că se-ntâmplă dacă alegi să-ți educi acasă copiii. Într-adevăr, poate părea așa. Orice cuplu care are copii privește uneori în urmă la perioada dinainte, în care îți dădeai întâlnire oricând în oraș, plecai pe nepusă masă la mare sau rămâneai oricând la o plimbare sub clar de lună. Educație acasă sau școlarizare, pentru cuplu e clar că vor fi provocări. Dacă educația acasă aduce în familie răgaz, împlinire, înțelegere profundă și mult timp de calitate petrecut împreună, toate acestea nu au cum să ne se reverse și asupra părinților și relației dintre ei. Dacă viața în familie este tihnită și ocrotită de presiuni și stres, se vor găsi și resurse pentru relația de iubire dintre soți. Din nou, ajutorul din afară contează. Dar nu este singura soluție. Fiindcă nu mai trebuie să înghesui în câteva ore treburile, joaca și relaționarea cu copiii, te poți organiza mai ușor astfel încât să fii liber după ora de culcare a celor mici. 😉

În încheiere, aș vrea să subliniez din nou că toți părinții fac sacrificii pentru copiii lor, indiferent ce cale educațională aleg. Nu încerc să ridic statui pentru cei care aleg educația acasă, mai ales că, din tot ce am citit și am aflat direct, ei înșiși recunosc faptul că în alegerea lor s-au luat în calcul și pe ei înșiși. Educația acasă e mai mult decât o opțiune educațională, e un stil de viață care trebuie să ți se potrivească pentru a funcționa, și n-ar trebui ales din frică, vinovăție sau perfecționism, ci din dorință autentică și cunoaștere de sine.

Aștept, ca de obicei, părerile voastre în secțiunea de comentarii, dar mi-ar plăcea să fie izvorâte din experiența proprie, nu din auzite.