de John Holt

N-am mai tradus demult ceva de John Holt, iar când am găsit fragmentul ăsta în cartea lui, Escape From Childhood, n-am putut rezista. Vă recomand cartea asta cu căldură, vă va deschide ochii cu privire la statutul copilăriei în societatea noastră ”modernă”.

Vorbim mult in zilele noastre, așa cum poate au vorbit oamenii dintotdeauna, despre cum și de ce și-a pierdut generația bătrână autoritatea asupra tinerilor. Cei mai mulți dintre cei care pun această întrebare spun că bătrânii și-au pierdut autoritatea fiind prea indulgenți, prea sensibili, lăsându-i pe tineri să facă prea mult ce vor, nefăcându-i să le fie frică. Dar știm că mulți dintre cei mai răzvrătiți tineri, care merg sau nu la școală, cei care sfidează cel mai puternic și mai violent orice autoritate, care formează găști și comit crime, sunt cei care în anii de început au fost crescuți în cel mai strict și punitiv mod.

O parte importantă a răspunsului este în altă parte. De câte ori aud vorbindu-se despre pierderea autorității bătrânilor, mă gândesc la ceva ce s-a întâmplat când predam la clasa a cincea prin 1959. În partea zilei când copiii erau liberi să se miște prin sală și să vorbească, l-am auzit pe unul dintre ei spunându-le câtorva colegi: ”Dacă o să cresc mare…” Ce însemnau vorbele astea? ”Dacă o să cresc mare.” Cunoscând copiii de zece ani, cât de provocatori și isteți sunt, cât de repede observă ceva ce li se pare prostesc sau nepotrivit, mă așteptam ca unul dintre ceilalți să spună ceva de genul ”Ce vrei să spui cu ’Dacă crești mare?’ Ești bolnav sau ceva?” Dar nimeni nu l-a întrerupt. Am înțeles după o vreme că cel dintâi vorbise în numele tuturor.

A fost de parcă pământul s-ar fi deschis sub picioarele mele. ”Dacă o să cresc mare”. Îmi puteam aminti câte ceva din viața mea la zece ani. Aveam partea mea de griji, probleme, temeri. Dar ele sigur nu includeau vreo grijă că aș putea să nu cresc mare. Normal că aveam să cresc. Aveam doar un simț foarte vag al viitorului; imaginația și ambiția nu mă puteau duce mai departe de speranța ca într-o zi să fac parte dintr-o echipă de fotbal american a vreunui liceu. Dincolo de asta, n-aveam nicio idee. Viitorul nu era mai clar nici peste șase ani. Dar măcar eram sigur că o să am un viitor. Viața era chiar în fața mea.

Câteva alte lucruri pe care elevii mei din clasa a cincea le-au spus sau le-au scris mi-au arătat că cei mai mulți, toți din clasa mijlocie spre bogată, nu aveau un simț foarte sigur al viitorului, al unei vieți care i-ar aștepta. Câțiva ani mai târziu am citit că mulți dintre tinerii din acel grup de vârstă – erau printre cei care trebuiseră să exerseze ascunsul sub bănci în cadrul simulărilor de atacuri nucleare – raportau psihologilor sau psihiatrilor că aveau coșmaruri frecvente despre războiul atomic, sfârșitul lumii și așa mai departe. Eu petrecusem mult mai mult timp gândindu-mă la bombă și la ce să fac în legătură cu asta decât petrecuseră sau aveau să petreacă acești tineri. Dar niciodată, atunci sau de atunci, n-am avut vreun vis despre războiul atomic sau sfârșitul lumii. La nivelul cel mai adânc al ființei mele, fără motiv, cred că bomba nu va exploda. Foarte mulți tineri cred că va exploda. În copilărie, fie că eram fericit, fie că nu, eram sigur că exista un viitor înaintea mea. Elevii mei din clasa a cincea, care împreună cu alții de vârsta lor aveau să devină peste câțiva ani cea mai răzvrătită generație de studenți dintre toate – nu erau. Deseori am citit despre oameni care, întrebându-i pe tineri de ce fumează în ciuda dovezilor clare că țigările le scurtează viața, au primit ca răspuns că ei nu se așteaptă oricum să trăiască peste patruzeci de ani. Cred că Lewis Mumford era cel care spunea că mulți dintre tinerii cu care a vorbit trăiesc, în mintea și inima lor, în lumea răvășită de după Al Treilea Război Mondial – ca și cum cel mai rău lucru pe care ni-l putem imagina s-ar fi întâmplat deja.  Astfel de sentimente sunt puternice și apar în multe din cele scrise de tineri în cărți, ziare și reviste, astăzi.

Desigur că acest sentiment are mult de-a face cu pierderea autorității celor bătrâni. Autoritatea nu se bazează niciodată numai pe forță. O autoritate care nu se poate baza decât pe forță este deja moartă și va dispărea în curând. Adevărata autoritate se poate exprima uneori prin forță, ca să reamintească ceva sau să controleze străinii care ies din rând. Dar dacă este adevărată și legitimă, baza ei este morală. Cultura noastră nu e prima în care tinerii s-au străduit să se emancipeze față de bătrânii lor, iar bătrânii la rândul lor s-au străduit să-i împingă înapoi, zicându-le ”nu încă, nu încă”. Dar în culturile anterioare tinerii știau că bătrânii dețineau cheia viitorului. Aceștia guvernau o societate, un stil de viață, aveau o grijă continuă; și când simțeau că tinerii sunt pregătiți le înmânau conducerea. Așa că, atunci când bătrânii ziceau ”faceți cum zicem noi, aveți încredere în noi, noi știm și voi nu, nu sunteți pregătiți încă”, cel puțin ceva din mințile și inimile tinerilor răspundea ”poate au dreptate, vine și rândul nostru, poate bătrânii aștia știu, cel puțin uneori, ce fac”.

Dar când copiii de zece ani din familiile cele mai favorizate din cea mai favorizată națiune din lume nu pot privi cu siguranță ideea de a crește mari, nu mai avem o lume în care poți spune că ”tata știe cel mai bine”.

Copii sunt sensibili la fețe. La fel ca toți sclavii, toți oamenii lipsiți de putere, învață să privească și să citească fețele conducătorilor lor pentru a simți ce se va întâmpla mai departe. Se pricep la a citi fețe. Ce văd pe multe dintre ele sigur îi neliniștește.  Erich Fromm a scris undeva că a văzut o fotografie pe coperta unei reviste în care un grup de oameni stăteau la colțul unei străzi dintr-un mare oraș. Fotograful folosise o lentilă telephoto, astfel încât oamenii nu știau că sunt fotografiați. Pe fețele celor mai mulți dintre ei erau expresii de asemenea groază, durere, teamă și dezgust, încât Fromm a presupus la început că tocmai văzuseră un accident teribil. Dar nu – doar așteptau să se facă verde. Vocile nu sunt de multe ori mai bune, iar râsul e deseori cel mai rău. Cum poți avea încredere sau vrea să fii ca oamenii care arată și vorbesc așa?

O generație care nu crede că își poate face un viitor care să-i placă sau care nu are încredere și nu iubește niciun viitor pe care și-l poate imagina, nu are ce să dea mai departe și deci nimic de spus celor tineri. Poate părea un paradox că societatea noastră, care este poate mult mai obsedată de nevoia de a controla evenimentele, natura, oamenii, totul decât orice altă societate care a existat vreodată, simte mai mult decât oricare că lucrurile au scăpat de sub control. Dar nu este un paradox; ca un om care se îneacă, ne prindem agitați de orice fragment de siguranță pe care ni-l putem face sau la care putem ajunge. Preamărim schimbarea și progresul, credința că noul trebuie să fie întotdeauna mai bun decât vechiul. Credem că putem schimba și îmbunătăți totul. Și totuși nu credem cu adevărat că în sensul larg putem schimba lucrurile pentru a le face să iasă așa cum ne-ar plăcea.

Astfel, Saturday Review of Science a publicat un articol despre ceea ce numea ”locurile nealterate ale lumii”. Observați implicația că majoritatea lumii a fost deja stricată. Aceste locuri nestricate sunt aproape întotdeauna insule îndepărtate, cum ar fi Arhipelagul Seychelles din Oceanul Indian, iar autorul spunea că din ce în ce mai mulți oameni, majoritatea bogați, se înghesuie din toată lumea să le vadă înainte să se strice. Ce afirmație extraordinară despre omul modern. Pe o parte, crede că puterile lui sunt dumnezeiești. Poate face orice fel de mașină, poate crea energie din materie, poate călători în tot universul. Dar într-o lume în care simte că a stricat aproape totul, nu-și poate imagina că ar putea să se abțină de la a strica puținele zone pe care nu le-a stricat însă. Pe aceeași linie, câți oameni mai cred că locul în care trăiesc acum, fie că e un oraș, un orășel, un cartier sau chiar o țară, va fi în zece ani un loc mai bun? Oamenii nu mai visează că se poate sau că există ceva ce ar putea face pentru a-l face mai bun. Speră cel mult că vor putea să amâne dezastrul pentru o vreme, iar când acesta va veni, vor fi destul de bogați încât să scape cumva într-un loc nealterat sau mai puțin alterat în care să trăiască pentru o vreme, până când se distruge și acela.

Am creat un vis fals și l-am numit Progres. Acum că vedem că visul nu se adeverște suntem cuprinși de disperare, pentru că nu ne putem imagina altceva. Dacă nou și mai nou, mult și mai mult nu se mai adună să formeze Viața Bună, tragem concluzia că nu poate exista o viață bună și că nu avem ce face decât să alergăm în continuare pe rotița noastră cât putem.

Tradus din Escape From Childhood, 1974.