Citind știrea privind obligativitatea grupei pregătitoare, am avut o senzație acută de deja-vu. N-am mai scris eu despre asta? Ba da. Acum aproape doi ani: https://homeschooling.urbankid.ro/2012/03/26/de-ce-sa-ne-grabim-copiii/, doar că atunci era vorba de așa numita clasă 0, clasa pregătiroare, care acum este încadrată în învățământul primar.
Ei, anul 2014 ne aduce altă bucurie, prin persoana actualului ministru al educației, d-l Remus Pricopie – introducerea obligativității grupei mari: http://www.realitatea.net/grupa-mare-obligatorie-la-gradinita-anuntul-facut-de-ministrul-educatiei_1382570.html și, prin aceasta, extinderea învățământului obligatoriu cu încă un an din viețile copiilor noștri.
Justificarea? “Am supus dezbaterii publice ideea ca începând cu 2015 să avem grupa mare la grădiniță obligatorie. În momentul de față avem deja 98% dintre copii cuprinși în grupa mare de la grădiniță. Prin urmare, introducerea acestei prevederi legislative ar obliga și 2% dintre părinți să meargă cu copiii la grădiniță, ceea ce ar însemna un succes, pentru că de multe ori copiii care nu participa la grădiniță sunt cei care nu reușesc să facă față procesului de educație chiar din ciclul primar.”
Dacă aș putea, i-aș explica d-lui ministru că probabil cei 2% dintre copiii care nu merg la grupa mare au norocul de a avea încă un an de educație adevărată, pesonalizată și liberă. Au încă un an să fie copii, să se joace ce vor ei și cu cine vor ei, să-și petreacă diminețile în parc, nu într-o sală prăfuită, să se trezească la o oră potrivită ritmului lor, să mănânce micul-dejun în tihnă. Și multe altele, la care desigur că nu se gândește niciunul dintre cei care vor vota pe 28 februarie amendamentul propus.
Apoi, i-aș mai spune că nu e drept să obligi părinții să-și ducă copii la școală. La orice vârstă, nu doar la 5 ani. Și mă bazez nu pe bunul simț sau pe valori perimate de tipul respect pentru copii, ci pe legi. Legi situate mult mai sus decât cea a educației naționale:
Constituția României (Art. 29 (6) – Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.)
Declarația Universală a Drepturilor Omului – Art. 26 dreptul la învățătură cu specificarea importantă la alin. (3): ”Părinţii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învăţămînt pentru copiii lor minori.”
Și m-aș lega și de ultima sa precizare, conform căreia ”de multe ori copiii care nu participa la grădiniță sunt cei care nu reușesc să facă față procesului de educație chiar din ciclul primar”. În primul rând, aceasta este o generalizare și nici măcar nu e bazată pe fapte. Fiindcă dacă ar fi, ar fi clar că nu pot cei 2% care nu merg la grădiniță să fie singurii copii care eșuează în școală. Doar dacă luăm în calcul rezultatele la marile evaluări naționale, deci măsură proprie sistemului, ne va fi clar că eșuează mult mai mulți. În plus, să nu cădem în capcana întinsă, crezând că pentru eșecul acesta sunt de vină părinții (că nu-și trimit copiii mai de timpuriu în sistem) sau copiii (că nu se pot adapta). Nu! De vină e tocmai sistemul, din motive nenumărate pe care le-am mai înșirat pe blog. Așa că în niciun caz nu vom rezolva problema cu încă un an într-un sistem prost.
Și măcar dacă s-ar fi oprit aici. Dar nu. Planul e cu bătaie lungă: ”Urmând ca în următorii doi, trei, patru ani, e bine să gândim de acum până în 2020 — 2025, în următorii ani, pe măsură ce consolidăm infrastructura, grădinița să devină obligatorie de la patru ani și poate la un moment dat chiar de la trei ani”. De ce nu din maternitate? Serios acum, de ce să le lăsăm primii ani din viață ca să lâncezească în sânul familiei? Pe mâna sistemului, ar învăța să scrie și să citească înainte de a face la oliță (și-ar renunța la astfel de îndeletniciri în timpul liber cam pe când le dau dinții finali).
Luați această declarație, puneți lângă neistovita încercare de a micșora concediile de creștere a copilului (inclusiv prin mituirea mamelor ca să se reîntoarcă la muncă și penalizarea prin taxe a celor care decid să-și crească copiii după cei doi ani) și vă va fi clară atitudinea autorităților care ne guvernează față de maternitate și familie. Nu vă frapează totala lipsă de respect pentru ”celula de bază a societății”? Pe mine mă îngrijorează cum statul vede un singur mod de viață: copiii luați cât mai devreme de sub influența părinților, plasați pe mâna ”specialiștilor” care să-i instruiască conform programei naționale în vigoare, în timp ce părinții respiră ușurați că au scăpat de-o grijă (educația) și se întorc la muncă, ca să poată susține copii de-a lungul celor 12 ani de școlarizare obligatorie.
Veți spune că exagerez, doar ce le fac la grădiniță? Se joacă toată ziua… ce le e permis, când le e permis, cu cine le e permis, cum le e permis, unde le e permis. Cum spune doamna sau deloc. Sau la colț. Sau cu bulină neagră. Sau râd toți ceilalți de tine. Sănătoasă educație timpurie, nu?
Și ce mai contează, dacă oricum 98% dintre copii ajung la grădiniță oricum? Pentru mine și pentru mulți alți părinți pe care-i cunosc contează mult, ca restrângere a libertății noastre și a copiilor noștri și ca indiciu privind adevărata concepție a celor din conducere despre viață, familie, educație, libertate. Este încă unul dintre multele drepturi călcate în picioare în fața noastră cu zâmbetul pe buze și eterna justificare că e ”spre binele nostru”.
P.S.- Cineva scrie despre lucrurile astea mult mai bine decât mine: http://themattwalshblog.com/2013/10/23/we-are-going-to-home-school-our-kids-but-thats-only-because-we-hate-education/.
Nu cumva ne gandim numai la copiii nostri, cei oricum ingrijiti si iubiti? Cum ramane cu copiii care nu au parte de asta? Cu copiii din familii sarace? Din familii violente? Din familii in care raman incuiati singuri in casa? Daca invatamantul nu va mai fi obligatoriu, copiii acestia chiar nu vor mai avea nici os ansa sa mearga la scoala. Ne intoarcem pe vremea Morometilor, cand copiii trebuie sa se roage de parinti sa ii lase la scoala in loc sa ii trimita cu oile? Macar daca exista obligativitatea invatamantului, exista o baza legala sa le fie oferita o sansa si acestor copii. Desigur, e greu de privit dincolo de “eu vreau: si idealismul parintelui care isi permite sa stea acasa 24/24 sa faca homeschooling si alte – sa ma scuzi – extremisme de-astea.
Am raspuns pe larg in articolul acesta (https://homeschooling.urbankid.ro/2014/02/28/despre-obligativitatea-invatamantului/), daca veti avea rabdare sa cititi. Acolo am discutat numai prima parte din comentariul dumneavoastra.
La ultima fraza va raspund aici:
– ati numit extremism ceea ce este prima și cea mai longeviva forma de educație, folosită cu succes de multitudinea de părinți care și-au crescut copiii înainte să existe învățământ de masă (învățământul organizat era, pe atunci, pentru elite)
– ce anume idealizez când explic de ce cred eu că nu este ok ca autoritățile să se simtă îndreptățite să oblige pe cineva, oricine, să-și încredințeze copilul și educația lui unor străini?
– am senzația că mă penalizați nu numai pentru posibilitatea de a face educatie acasa, ci mai mult pentru dorinta de a face asta.
Eu recunosc că suntem norocoși și sunt recunoscatoare că avem marea șansă de a face ce consideram noi a fi mai bine pentru copilul nostru. O fi de condamnat ca incurajez si alti parinti sa devina constienti de optiunile lor? Eu vad lucrurile asa: copiii care ne-au fost încredințati sunt acum principala noastra raspundere, ca parinti.
Cum scriam si in articol, eu personal nu am cum sa ajut cu adevarat copiii abuzati. Mai mult de o donatie, de exemplu, nu pot face. Dar nici nu ma pot simti vinovata ca indraznesc sa ma gandesc la copiii ai caror parinti sunt preocupati de soarta lor. Fiindca asta e normalitatea, ceilalti sunt exceptia. Si fiindca eu nu sunt asa de convinsa de contributia scolii la bunastarea oricarui copil, indiferent de familia din care provine. Am trait, vazut si auzit prea multe ca sa mai cred ca scoala poate fi raza de soare pentru un copilas amarat.