Vineri, 15 ianuarie, s-au împlinit 160 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Există ocazie mai bună pentru diverse ceremonii, discursuri, recitări și preamăriri ale ”poetului nostru național”? Nu vreau să fiu înțeleasă greșit: Eminescu a fost un poet de geniu și poezia lui este una dintre marile valori culturale românești, dar toată tevatura asta mă dezgustă, pentru că:
Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarâmi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de țărînă se depune,
Mîna care-au dorit sceptrul universului și gînduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.
(Mihai Eminescu – Scrisoarea I)
* * *
S-a întâmplat ca tocmai vineri să asist la o oră de literatură, la un liceu din București. Tema: Luceafărul. Clasa: a XI-a. Ce poate fi mai frumos decât să discuți cu adolescenții despre iubire, univers, vis și realitate? Atunci de ce m-am simțit atât de tristă, văzându-i plictisiți și total insensibili la frumusețea Luceafărului? La fel ca-n orice alt caz, copiiii/tinerii nu sunt de vină!
M-am întrebat de ce și cum reușim noi, adulții care ne ocupăm de educația școlară a copiilor, să distrugem literatura. Șocant? Poate, dar adevărat pentru cei mai mulți dintre elevi.
Mi se pare uimitor cum unii reușesc să-și mențină vie pasiunea pentru literatură. Poate e intensitatea pasiunii, poate au norocul să aibă profesori talentați sau poate părinții îi încurajează. Nu știu, dar pentru mine e clar că acești copii continuă să citească nu datorită, ci în ciuda felului în care este predată literatura.
Să începem cu obligativitatea lecturii în școală: literatura devine o temă/sarcină ca oricare alta, pierzându-și orice atracție. De cele mai multe ori, elevii nu au posibilitatea de a alege ce, cât și când să citească. Fiind o sarcină școlară, lectura devine mijloc pentru rezolvarea unor exerciții, nu un scop în sine. Știu, știu, exercițiile alea au menirea de a cultiva anumite deprinderi și strategii de lectură care să-i ajute să citească. Să fim serioși, majoritatea activităților sunt alese la întâmplare și rezolvate într-o doară.
Ca orice altă disciplină, studiul literaturii este planificat riguros, fără a se acorda timp pentru ritmul de învățare, interesele și curiozitățile fiecărui elev. Nu e timp pentru ca fiecare să-și construiască propria viziune asupra literaturii, ci se oferă interpretări prefabricate.
Scriitorii sunt prezentați ca niște fantome ale trecutului, prăfuite și fără viață. Nu este timp pentru a-i readuce la viață, pentru a înțelege ce-a înseamnat să fii scriitor în diverse epoci. Nu-i de mirare, prin urmare, că elevii nu-i deosebesc unul de altul și nu-i pot plasa în epoca în care au trăit.
Nu este timp nici pentru a scrie literatură, ceea ce mi se pare foarte trist, căci copilăria și adolescența sunt vârstele la care imaginația este debordantă. Și apoi, cred că poți înțelege mult mai bine esența unei arte, încercând să creezi tu însuți un produs artistic.
Pentru ce este timp? Pentru ”eseuri” ce compilează păreri ale criticilor și pentru concepte de teoria literaturii dificil de aplicat.
E de la sine înțeles că eu văd lucrurile cu totul altfel:
Cred că interesul pentru literatură trebuie lăsat să se dezvolte firesc, din curiozitatea înnăscută a copilului și din înclinația lui către arta limbajului. Având în vedere apetitul insațiabil al copiilor pentru povești, cred că interesul ar fi constant și intens, dacă nu ar fi canalizat și ”motivat„ de adulți.
Cred că abilitățile de lectură se vor dezvolta pe măsură ce copilul crește, abordează texte din ce în ce mai complexe și își pune întrebări din ce în ce mai dificile. Nu cred că astfel de abilități se pot deprinde cu adevărat din obligație, fără o necesitate interioară autentică. Iar rolul adultului este de a acorda ajutor doar când este solicitat, în forma și în măsura în care sprijinul este cerut.
Cred că libertatea și alegerea, interesul și curiozitatea sunt cuvintele-cheie pentru cultivarea unui interes pentru literatură care să dureze toată viața.
Nu cred că toți copiii/tinerii trebuie să citească literatură, ci doar cei care vor. Desigur, mi-ar părea rău pentru cei (puțini, sper) care nu ar savura frumusețea și nu ar extrage învățămintele pe care le oferă cărțile, dar nu văd cum i-am putea obliga să primească aceste daruri. În plus, există alte arte de care te poți bucura și multe alte surse de învățăminte (istoria, antropologia, astronomia etc.).
* * *
Întorcându-ne la Eminescu, iată câteva lucruri mai puțin cunoscute:
În copilărie era “mic și îndesat”, foarte negricios, ca toți frații săi. La Cernăuți avea o frică patologică de stafii.
Adolescent, “era un tînăr sănătos ca piatra”, care la scaldă “punea în mirare pe toți cu manevrele ce făcea înnot”.
La maturitate devenise un bărbat mai degrabă scund (1,64-1,65 m), cu “musculatura herculitană” și deosebit de păros: “Era foarte păros Mihai, pe pulpele și cele de jos și cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin”. Avea platfus la ambele picioare. În timpul episodului ardelean “avea aparența unui om vagabund” (Grigore Dragoș). N. Densusianu se sperie de el: “O spun, nu în dezonorarea acestui om, ci în adevăratul înțeles al cuvîntului, curgeau zdrențele de pe el”. Era pe atunci “un tînăr cu fața negricioasă, cu ochi mari deschiși, cu un zîmbet pe buze”.
După zece ani, Mite Kremnitz îl privește cu detașare: “Mai mult scund decît înalt, mai mult voinic decît zvelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire.” Primul dejun luat împreună o șochează: “la masă, mîncă cu zgomot, rîse cu gura plină, un rîs care îmi suna brutal… Un om cu totul lipsit de maniere”. Rîsul său, de altfel, era proverbial printre amici: “rîdea mult, cu lacrimi și zgomotos, îi era deci greu să asiste la comedii, căci rîsetele îi erau deseori oarecum scandaloase”. Mite revine de mai multe ori la un amănunt: “O mină mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată”.
Abuza de excitante: cafea și tutun. Pîna în 1883 nu a băut exagerat. Viața îi era complet dezordonată: “Uneori era atît de adîncit în lucru, că scria pîna foarte tîrziu noaptea și atuncea nici nu mergea seara la cină, ci trimetea pe cineva să-i cumpere pîine, brînza, o sticlă de bere și lucra mai departe. Cînd veneau apoi colegii săi acasă, aflau în camera un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt și de lampă, de nu erau în stare să respire, iar pe Eminescu nu îl puteau zări prin norii de fum”. Ducea, prin urmare, “un fel de viață de boemian”. Avea voce de tenor și îi plăcea să fredoneze. La “Junimea” el citea cu voce tare poeziile tuturor, căci avea glasul “simpatic, sonor și cadențat”. Cînd recita, “el ridica totdeauna ochii cu duioșie spre podele”. Folosea numeroase cuvinte germane și pronunța germanizat unele neologisme: zenzibilizare, conzervativ etc. Înjura într-un singur fel: “Tu-i neamul nevoii!”
Nu arăta în nici un fel a poet. Toți cei ce-l cunoșteau din scris sînt dezamăgiți cînd îl întîlnesc: “În general Eminescu era tăcut, gînditor… Figura lui cea plină și dulce de mocan respira blîndețea… Nimic nu te putea face să ghicești în el pe marele poet.” “Eram atît de decepționată – scrie și Mite Kremnitz -, încît mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea… unde-i poezia?” Russu-Sirianu îl întîlnește în 1882. Și-l imaginase ca pe un “Făt-Frumos din basme”. Cunoaște în schimb “un bărbat cu înfățișare neobișnuită, cu privirea ostenită, tristă și dreaptă, pîlpîind sub pleoape grele, vădit pretimpuriu îmbătrînit, cu umerii triști, puțin adus de spate, cu gura amară, stufită de o mustață neîngrijită, cu chipul palid brăzdat și barba uitată”.
Veronicăi îi spunea Nicuța, iar ea, lui – Titi. Colegii îi ziceau Emin sau Eminache.
(Mircea Cărtărescu – Fapte – fragment. Puteți citi textul integral aici.)
Iată și primul documentar despre Eminescu, produs în anul 1914, de către Octav Minar:
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=E11iUMY7tKo]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=33mFZmpXKQ4&feature=related]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_sG0P79MJLw&feature=related]
Multumesc! Acum il iubesc mai mult pe Eminescu (daca “iubesc” il cunoaste pe “mai mult”)! Amanuntele umane despre Oamenii Mari m-au facut intotdeauna sa-i iubesc – si ma simteam cumva rudimentara, din cauza asta. Acum ma gandesc ca poate sunt doar umana, si eu… Cred ca ma iubesc mai mult si pe mine.
Bine ai venit!
Unii spun ca astfel de amanunte “bagatelizeaza” literatura sau ii coboara in strada acei mari oameni de care vorbeai, ca si cum a sti mai mult despre cine au fost acei oameni reali, in viata de zi cu zi, i-ar denigra cumva. Eu ma simt, la fel ca tine, mult mai apropiata de Eminescu si de viata lui, cu durerile si bucuriile ei, si ii citesc versurile cu mai mult interes.
Buna ziua. Andreea, iti multumesc mult pentru munca de a tine acest blog! Pentru persoane ca mine, blogul tau este o mina de aur.Este exceptional ca parintii interesati de o alternativa sanatoasa la indoctrinarea de partid si de stat, care se face in scoala publica si “privata”, sa poata gasi sustinere in aplicarea acestei alternative, chiar daca sustinerea inseamna pur si simplu niste incurajari si niste vorbe bune, puse pe multiplele rani pe care le capatam ca parinti. Ma si uimeste uneori cum solutia vesnica la problemele copiilor este sa distrugem parintii…
Trebuie sa fac si niste precizari in legatura cu Eminescu, pentru ca e un om la care eu personal tin foarte mult. Eminescu a fost mai mult publicist decit poet – i se face o mare nedreptate insistindu-se mai mult pe opera poetica decit pe cea publicistica, intrucit se poate spune ca Eminescu a fost probabil cel mai bun expert in politica si economie pe care l-a avut Romania. Va rog, cititi-i opera publicistica, in cele doua volume groase editate de Academia Romana. In al doilea rind, desi G.Calinescu spunea ca in vremea
adolescentei Eminescu era “o haimana sanatoasa”, studiul numeroaselor caiete eminesciene releva faptul ca la maturitate era foarte preocupat de curatenia corporala (facea baie generala des si isi spala cel putin saptaminal hainele, printre care cite o duzina de camasi o data – asa reiese din insemnarile saptaminale asupra planificarii bugetului personal destul de mic incit sa fie omise cheltuielile cu spalatul in cazul in care ar fi avut veleitati de amator de jeg); dealtfel, corpul de jandarmi sosit sa-l “ridice” si sa-l duca la ospiciu in baza denunturilor denigratorilor si celor care raspindeau fel si fel de zvonuri false despre el (printre care principalii erau Slavici si Maiorescu, cumnatul lui Mite Kremnitz) l-a luat literalmente din cada de baie, unde statea de citeva ceasuri si medita la chestiuni care-l preocupau in acea vreme – unirea Transilvaniei la patria mama, situatia scandaloasa a politicii romanesti etc. Si protestul omului surprins in propria casa, in pielea goala in cada de baie a fost interpretat ulerior drept semn fundamental de nebunie,
catalogare girata tacit si netacit de catre Maiorescu. Nu mai raspinditi, va rog, exclusiv parerile unor persoane cu ifose, cum era Mite Kremnitz; ea probabil ar fi vrut ca geniul sa aiba si trup de gigolo, iar faptul ca Eminescu avea pielea maslinie, negricioasa, ea l-a interpretat drept murdarie, numai pentru ca era traita printre oameni “albi”, “de familie buna”; si in ziua de azi, multi dintre albi sunt de parere ca toti oamenii de culoare sunt jegosi; Mite Kremnitz era si ea o duduie de salon, educata la pension in dispretul fata de “sarantoci” etc. Este rusinos sa fie considerate sentimentele ei rasiste drept constatari obiective.
Daca ar afirma cineva astazi astfel de lucruri despre o persoana considerata de valoare, imediat ar fi dezaprobat pentru rasism, incorectitudine politica; dar, pentru ca ceea ce facea Mite Kremnitz era birfa de trei parale la adresa unui om care trebuia discreditat si pe cit se poate distrus, murdarit cit mai mult, “consideratiunile” ei de prost gust trec drept “amanunte picante” care dau dimensiunea intima a “personajului”. Eminescu era un om incomod, foarte incomod,cu asemenea greutate politica incit politicienii tipau prin parlament “Si mai potoliti-l pe Eminescu”, iar in 1883, cind l-a furat Veronica Micle din sanatoriul doctorului bolnav mintal care-l otravea sistematic cu mercur (cu acordul lui Maiorescu, asa cum se vede din jurnalul lui Maiorescu publicat la Humanitas), Eminescu si-a revenit magistral din presupusele demente ireversibile diagnosticate de doctori si a scris o epigrama care a facut sa cada guvernul. Dealtfel, si Slavici era foarte surescitat ca Eminescu prefera sa-si cumpere mai degraba Goethe si Heine decit ghete si haine, asa cum parca spune tot G.Calinescu in biografia lui Eminescu. Daca vreti sa aflati ceva important despre Eminescu, uitati-va la astfel de amanunte ca acelea pe care le-am dat eu, sau la faptul ca literalmente isi dadea haina de pe el oricind avea prilejul, preferind sa umble el insusi in haine “proaste”, o preferinta de neinteles pentru Mite Kremnitz (ca si pentru slavici, dealtfel, la fel de snob ca si ea), pe care dealtfel capul o ducea cum o ducea, dar inima nu prea o ducea (mai concret, nu avea nimic din ceea ce pe buna dreptate pomeniti cu drag adesea aici drept
“empatie”). Mite Kremnitz era o simpla (sau sa folosesc cuvintul vechi pentru “simplu”, si anume “prost”?) snoaba cu o bruma de cultura si foarte incintata ca “se ajunsese” in lumea culturii, ca parvenise la o pozitie din care isi permitea sa dispretuiasca igiena unui om infinit mai bun decit ea din toate punctele de vedere. Sa te fereasca Dumnezeu de invidia oamenilor cu scoala, de mincatoria profesata de universitari de exemplu (ca studenta la Litere Bucuresti, mi-a fost dat sa vad cu ochii mei si sa aud cu urechile mele cum un neicusor de doi lei, sluguta politica, pre numele sau Nicolae Manolescu il insulta in gura mare pe un om de inalta tinuta intelectuala si nu numai, si anume pe dl.Eugen Simion)… Stiti ca este o vorba superba: “Cu prostul nescolarizat/ Te lupti un pic si ai scapat./ Dar duci o lupta colosala/ Cu prostul care are scoala!”….
Va rog, iertati-ma pentru lungimea mesajului, dar cred ca in toata puterea cuvintelor Eminescu este omul cel mai nedreptatit din tara noastra, atit de detractori, cit si de sustinatorii care utilizeaza mijloace postmoderniste atunci cind infatiseaza personalitatea lui. Culmea, si unii si altii, utilizeaza cam aceleasi “informatii” stupide, unii ca sa demonstreze ca de fapt Eminescu era un om de calitate inferioara, ceilalti chipurile pentru a da mai cu acuratete dimensiunea lui umana. La urma urmei, vorbim pe toate drumurile despre cit de gresit, uneori chiar criminal, este sa judeci omul dupa infatisare, si nu dupa cum comunici cu el, si pe de alta parte, spunem despre un om a carui conduita morala frizeaza sfintenia in mare parte (stiu foarte bine de ce spun asta), ca era paros si cam tiganos la fata, si ca-i placea sa umble jegos si imbracat prost. Nu e asta o schizoidie in definitie clasica? Cum poti construi la un copil respectul fata de o persoana de integritate aproape absoluta spunindu-i ca era paros, jegos, cam tigan la piele (deci si din alte puncte de vedere, s-ar putea presupune), si, dupa zvonurile abjecte raspindite criminal de Slavici, ca era premiscuu sexual si se culca cu toate bucataresele din Viena (si ca, probabil de acolo a capatat sifilisul folosit drept pretext pentru a-l otravi cu mercur si pe care, de fapt Eminescu nu l-a avut nicidecum sau l-a avut in faza de debut in momentul mortii – dr. Gh. Marinescu, student si dornic sa ii poarte la un moment dat spitalul 9 numele, a lasat, inainte de orice investigatie medico-legala, sa putrezeasca pe calorifer la soare creierul celui mai destept om din tara asta, pentru ca sifilisul in orice stadiu determina semne morfologice in creier, observabile cu ochiul liber).
Multumesc mult pentru lamuriri, sunt intr-adevar utile si interesante. E pacat ca nu stim de fapt mare lucru despre Eminescu.
In alta ordine de idei, Andreea, te rog, am nevoie de ajutorul tau. Sunt mamica singura, cu doua fetite, de aproape cinci ani, respectiv doi ani si jumatate, si vreau sa le “nescolarizez”. Intentionez sa ma si mut la tara, pentru ca jinduiesc eu insami, de mult timp, sa traiesc la tara (fiind pasionata de gradinarit, de constructii ecologice); acum vreun an, ma si gindeam cu groaza la perspectiva scolii, care pentru fetitele mele apreciez ca ar fi catastrofala – fetita cea mare este precoce si cu o sensibilitate si introvertire pur si simplu speciale, mai ales la virsta ei, iar pe cea mica am nascut-o cu o malformatie cardiaca spectaculoasa, operata in Germania in aprilie anul asta, dupa multe peripetii grozavelnice prin tara; cea mica este si ea sensibila, altfel decit cea mai marisoara, si isi manifesta genial si “cu voce tare” afectivitatea, in principal fata de mine, intr-un mod care ma face sa cred ca dind-o la gradinita si la scoala as tortura-o, in cel mai concret sens al cuvintului. Ambele sufera cumplit cind sunt despartite de mine, chiar daca despartirea dureaza un ceas si eu nu sunt decit plecata pina la farmacie sau la doctor. Am pe capul meu toata familia, plus niste vecini, toti excesiv de preocupati de raul pe care li-l fac fetitelor nedindu-le la gradinita si neindependentizindu-le cu japca, mod de independentizare preferat de rude, pentru ca le da, probabil, o satisfactie deosebita sa li se confirme modul de a proceda cu propriii copii, identic cu modul in care au fost si ei “smulsi” si “rupti” la virsta la care ar fi trebuit sa fie “la sinul mamei”, concret sau metaforic. De la tata care imi tinea prelegeri despre cum vor creste fetitele oligofrene daca le alaptez peste prima luna de viata(??!!), si pina la matusa care e invatatoare si zilnic se plinge despre cum o innebunesc copiii de la scoala (copii trecuti prin ani lungi de gradinita) si apoi incepe sa se jaluiasca ca or sa creasca fetele sociopate daca nu le dau la gradinita, stau toti pe capul meu cu frecusurile astea, incit sunt convinsa ca, daca nu as fi avut fetitele, de mult imi ieseam din minti. Numai cit ma mai bate la cap mama, in continuare, sa imi iau post in invatamint, ca, vezi, draga, Doamne, ce-o sa fac la pensie? I-am zis ca, in cel mai bun caz, nu voi iesi niciodata la pensie, iar in cel mai rau caz, in momentul in care nu voi mai folosi la nimic si nimanui in mod decent, o sa ma duc in vreo zona din aceea plina de ciini salbaticiti deportati de ecologisti iresponsabili, si ma voi lasa mincata de ciini – ingeniozitatea unui om la nevoie e fara margini… Si parca, ce?, s-au terminat strazile de maturat si toaletele de curatat in tara asta? De ce trebuie sa imi sacrific si sa-mi nenorocesc copiii pentru spaima proasta ca n-oi gasi nicio ocupatie la virsta la care mama a iesit la pensie? Eu sunt mester artizan, si voi incerca cu orice chip sa imi cistig un oarecare venit din activitatea asta, care imi place extrem; tata ajunsese intr-o vreme sa-mi spuna ca, daca nu vreau sa-mi dau fetele la cresa, eventual saptaminala, si eu sa plec ca stewardeza pe avion sau sa ma duc sa muncesc in Italia, macar sa-mi deschid un aprozar si sa fiu zarzavagioaica. Numai sa nu fiu ce as vrea eu sa fiu. In punctul asta, comentariile sunt de prisos.
Dar un om dispus, la o adica, sa se lase mincat de ciini, cred ca ar fi mai greu de intimidat… 🙂
Te rog sa-mi spui, Andreea, crezi ca o mama cu un grad de inteligenta mediu, cit de cit cultivata (cum bine ai remarcat, mai mult in afara scolii si impotriva ei), dar cu abilitati foarte diverse, si, in consecinta, eclectica si relativ haotica, poate sa faca “unschooling”? Eu mai am si tarele proastei educatii de care am “beneficiat” in sistem – in fiecare zi ma confrunt cu automatismele negative legate de invatare inculcate temeinic inca de la virsta prescolara, zilnic trebuie sa muncesc pe brinci ca sa nu dau curs impulsurilor prostesti deprinse in scoala (dintre care cele mai rusinoase sunt pentru mine tendinta pedagogista si moralizatoare si presupozitia ca educatorul le stie intotdeauna pe toate si ca e o insulta sa-l contrazici, sa ii arati o greseala, sau pur si simplu sa-l soliciti intr-o alta directie decit cea dictata de el – vesnicul “profesorul/parintele stie mai bine”…). Insa sunt convinsa pe de-a-ntregul ca fetitele mele chiar au nevoie cel putin de homeschooling, asa ca mi-am propus sa dau cu mine insami de pamint, ca sa reusesc sa-mi ajut copiii. La drept vorbind, si eu am nevoie de homeschooling la fel de mult ca si ele. Inca de la gradinita, mi s-a spus de catre toti educatorii in materie de muzica, dar absolut toti mi-au spus acest lucru – anume ca nu am voce “buna” si ca nu voi putea cinta niciodata. Cu ideea asta adinc infipta in creier, am plecat dupa facultate la Stockholm, unde am fost baby sitter patru ani. Acolo am dat peste parintele de la Biserica Ortodoxa, care est eun muzician desavirsit; parintele n-a luat in seama sub nicio forma timiditatea mea si ideea mea fixa ca nu pot cinta si m-a pus sa cint la strana; la sfirsitul perioadei de la Stockholm, am ajuns sa fiu cintaret de strana, insotindu-l pe parintele si la slujbe in alte orase, si am ajuns sa mi se spuna: “Tu esti motivul pentru care vin la biserica”, sau, cum mi-a spus o batrinica cu mult nerv: “Ce-ti pierzi timpul cu botezurile parintelui? Du-te, draga, la opera, ca acolo-i de tine!”. In vreme ce a doua “admonestare” este desigur, o mare exagerare, prima imi da un feedback excelent, si anume imi spune ca stiu sa-mi folosesc vocea, chiar daca nu e o voce cu calitati spectaculoase. Muzica este in fiecare fibra a mea – cred ca asa m-am nascut, cu muzica in singe; si profesorii mei de muzica au reusit sa ma inhibe total, de-a lungul intregii scolarizari, cind, daca as fi avut parte de o educatie muzicala adecvata, sunt sigura ca as fi putut face cariera (poate nu cu vocea, ci cu un instrument). Tocmai aici vreau tare mult sa-mi ajut copilele – sa-si descopere inzestrarile si sa si le cultive cit mai intens. Fetita mai mare este fara indoiala foarte inzestrata pentru muzica, cea mica este afona deocamdata; vom vedea pe parcurs cum vor evolua lucrurile, Dar nu vreau sa ajunga copiii mei in situatia de a le baga in cap profesori neinspirati ca nu pot face aia sau ailalta; vreau sa fie deschise catre o multitudine de domenii si sa nu-si bage in cap ca nu pot face ceva, inca inainte de incerca. E posibil ca interesul fetitelor pentru o disciplina de studiu sau alta sa apara mai tirziu? Sa zicem, spre 10 ani, de exemplu? Ma nelinisteste un pic perspectiva ca s-ar putea sa nu faca nimic important pina la o virsta mai mare, si atunci sa fiu pusa si mai mult la stilpul infamiei. Ma nelinisteste perspectiva asta pentru ca ar adauga si mai mult la situatia mea, impovarata deja destul de mult de faptul ca sunt singura cu toti ai mei impotriva… A existat vreodata vreun caz in care sa nu…”iasa nimic de capul” copiilor “nescolarizati”?
Iertare pentru lungimea mesajului. Te rog sa ma ajuti, comunicindu-mi gindurile tale in legatura cu ceea ce am scris.
Iti multumesc mult pentru ca te straduiesti pentru multi parinti, inclusiv pentru mine!
Toate cele bune,
Iuliana
Buna, Iuliana! Imi pare rau ca iti raspund cu asa intarziere, dar am fost plecati in vacanta pana de curand.
Imi pare rau pentru tot ceimi povestesti despre cei din jurul tau, imi imaginez ca te afecteaza mult. E si normal, ai fi avut nevoie de sprijinul lor. Dar, din punctul lor de vedere, vrei sa faci un lucru de neinteles, nemaiuzit, un lucru “periculos”, asa ca se simt indreptatiti sa te avertizeze. E munca multa sa le explici si sa-i convingi. Probabil nimic in afara de succesul vostru nu-i va convinge.
Eu nu am auzit de vreun exemplu de esec din acesta dramatic in ce priveste educatia acasa, desi sunt convinsa ca nu toti copiii educati acasa ies personalitati remarcabile sau au cine stie ce realizari impresionante. Succesul in viata tine de multe alte lucruri, nu doar de modalitatea in care ai fost educat. De asta, mi se pare iluzoriu sa faci educatie chitita pe succes intr-un domeniu sau altul, in loc sa ai mereu in minte bunastarea si fericirea copilului, care-si va gasi drumul daca e ajutat si inteles.
Am scris si un articol despre teama asta pe care o vad la tine: https://homeschooling.urbankid.ro/2015/02/20/nu-trebuie-sa-fii-parintele-perfect-ca-sa-faci-educatie-acasa/. Eu chiar cred ca un parinte dedicat, muncitor si hotarat se poate descurca sa ofere tot ce e nevoie pentru ca copilul sa se dezvolte armonios.
Daca mai ai intrebari si te mai pot ajuta cu ceva, te incurajez sa-mi scrii pe adresa de pe pagina de contact, ca sa putem discuta in privat.