Recomandări pentru a-ți ajuta copiii fără a-i sâcâi
Ne iubim copiii. Vrem să-i protejăm. Vrem ce-i mai bun pentru ei. Nu vrem să facă aceleași greșeli pe care le-am făcut noi. Suntem pe planeta asta de mai mult timp decât ei și știm unele lucruri pe care ei nu le știu. Și, astfel, le oferim sfaturi și ajutor pe care nu le-au cerut și nu le vor, iar ei le resping sau le ignoră. Și apoi, ceea ce era o pornire pozitivă de a ajuta devine o confruntare. În unele cazuri, pornirea noastră de a ajuta ne face să devenim o adevărată pacoste pe capul copiilor noștri. Ne ținem metaforic (și uneori fizic) de capul lor, încercând să-i îndrumăm la fiecare intersecție de pe drum și să împiedicăm sau măcar să le amortizăm fiecare cădere.
Unii copiii, din păcate, cedează; nu mai încearcă să gândească ei înșiși și încep să aștepte ca adulții să le îndrume fiecare mișcare și să le rezolve fiecare problemă. Dar cei mai mulți copii, din fericire, rezistă. Refuză rolul de păpușă. Preferă să facă greșeli și să sufere consecințele în loc să facă doar ce li se spune.
Mama Natură știe că nu ne putem apăra copiii de toate prăpăstiile și pericolele din lume. Nu-i putem urma peste tot de-a lungul vieții lor și nu putem prezice unde vor fi toate obstacolele și gropile. Drumul se schimbă mereu, așa că, indiferent cât am mers pe el, nu-l știm de fapt. Copiii trebuie să învețe să se apere singuri, iar pentru a face asta trebuie să trăiască și să retrăiască procesul de a lua propriile decizii, de a se confrunta și de a se descurca cu tot felul de pericole și dezamăgiri. Prin urmare, Mama Natură – sau, mai puțin poetic, procesul selecției naturale – a proiectat copiii astfel încât să se opună încercărilor noastre de a-i controla. Teribila vârstă de doi ani nu este un accident, cum nu este nici continua afirmare de sine a copiilor după această vârstă.
Mama Natură este pe planeta aceasta de mai mult timp decât noi și are un plan mai bun pentru dezvoltarea copiilor decât ai tu sau eu sau orice psiholog de copii. Ar fi bine să-i dăm ascultare. Planul este implantat în instinctele copiilor și aflăm care este privindu-i și ascultându-i, nu certându-ne cu ei.
În articolul meu anterior, am scris despre tendința naturală pe care o avem cei mai mulți dintre noi de a urî sfaturile nesolicitate, chiar și atunci când, poate chiar mai ales atunci când vin de la membrii familiei sau de la alți oameni care ne iubesc și pe care îi iubim. Nu ne plac astfel de sfaturi pentru că sunt periculos de apropiate de încercări de control. Cu toții vrem de-a lungul vieții noastre să ne menținem autonomia și ne opunem controlului celorlalți. Când cerem sfaturi încă deținem controlul. De fapt, cererea unui sfat face parte din mijloacele de auto-control rațional. Dar când alții ne dau sfaturi pe care nu le-am cerut, ni se pare că vor să ne controleze; și dacă credem că trebuie să le urmăm – poate pentru că ne e teamă să nu-l rănim pe sfătuitor sau pentru că nu vrem să ne certăm cu el – atunci chiar suntem controlați. Copiii noștri sunt la fel în această privință.
Superstarurile când vine vorba de abilitatea de a se abține de la sfaturi necerute se pare că erau vânători-culegătorii (vezi articolele mele de pe 2 august 2008, 2 iulie 2009 și 9 iulie 2009, precum și articolul publicat, disponibil ca PDF). Stilul de viață centrat pe vânătoare și agricultură cerea un grad extraordinar de înalt de autonomie individuală și de inițiativă, precum și un grad înalt de cooperare și împărtășire. Pentru a obține acest amestec, vânători-culegătorii de pretutindeni se pare că au dezvoltat în mod independent un stil de creștere a copiilor în cadrul căruia chiar și copiilor foarte mici li se permitea să ia decizii și să învețe din propriile experiențe. Lumea noastră este în multe privințe diferită de cea a vânători-culegătorilor și mă îndoiesc că am putea să atingem acel nivel înalt de creștere a copiilor bazată pe încredere, dar putem cu siguranță să ne apropiem mai mult de acest ideal.
Aduc în atenția voastră un set de recomandări pentru a da ajutor copiilor fără a exagera și pentru a evita tendința de a le da sfaturi pe care nu le vor sau de care nu au nevoie.
1. Când copilul îți cere ajutorul sau sfatul, dă-i numai ce ți-a cerut.
Dacă îți cere să legi un nod mai greu de legat pentru un proiect la care lucrează, leagă nodul și-atât; nu începe să-l ajuți cu restul proiectului sau să-i dai sugestii despre cum să-l facă. Vrea să-l facă singur, în felul lui. În acest moment, vrea să te folosească drept unealtă, o mașină de făcut noduri, și asta-i tot ce-ar trebui să fii. Vrea să facă proiectul în întregime în felul lui și nu vrea sfaturi despre cum să-l facă. Asta ar strica distracția. Dacă ajunge să simtă că trebuie să-l facă cum pari tu a vrea, atunci ceea ce era la început o joacă devine muncă. Iar data viitoare când va avea nevoie de puțin ajutor la ceva, nu te va mai ruga pe tine. De fapt, se va strădui să stea cât de departe de tine poate când vrea să facă ceva singur.
Dacă copilul îți cere sfatul – legat de orice, fie că e vorba de proiectul lui, de cum să se înțeleagă mai bine cu un prieten sau de cum să rezolve o problemă dintr-o temă – fii cât mai direct posibil și fii atent la expresiile lui faciale și la alte expresii de interes sau plictiseală, ca să știi când să te oprești. Dacă se naște o discuție legată de o întrebare pe care a pus-o, lasă-l să preia conducerea sau măcar să aibă un rol egal cu al tău. Deîndată ce nu mai are un rol egal, lasă discuția să se oprească înainte să devină o predică.
Lucrurile se schimbă, desigur, dacă copilul vrea să participe la un proiect al tău. Dacă fiica ta vrea să te ajute să schimbi roata la mașină, de exemplu, atunci ai tot dreptul să-i spui ce să facă. Acesta este proiectul tău în esență, nu al ei, iar când ți se alătură, spune de fapt ”învață-mă să fac asta”.
2. Înainte de a oferi sfaturi necerute sau ajutor nesolicitat numără până la zece.
Pentru mulți dintre noi, oferirea de sfaturi este un reflex sau un impuls. O facem fără să ne gândim la consecințe. Vechea sugestie de a număra până la zece înainte de a ne exprima furia funcționează deoarece chiar și o scurtă întârziere ne dă ocazia de a ne gândi la acest impuls și de a-l controla. Așa se întâmplă și cu sfaturile. Înainte de a-i spune copilului ce ar trebui să poarte când merge afară, ce ar trebui să mănânce sau cum ar trebui să vorbească, numără până la zece. Poate că în acele secunde vei decide că sfatul nu ar face nimic bun sau nu e de fapt atât de important și vei renunța. Dacă sfatul încă ți se pare important, îl vei da, dar pauza te-ar putea ajuta să-l oferi într-un mod mai circumspect, poate ca pe o sugestie gândită și nu ca pe o comandă impulsivă.
3. Înainte de a încerca să-ți protejezi copilul de pericol, gândește-te la potențialele beneficii și la potențialele costuri ale comportamentului ”periculos”.
Multe cărți și articole populare s-au scris despre răul pe care îl facem în zilele noastre copiilor supraprotejându-i. Și au dreptate. Copiii, în joaca lor, se expun în mod natural și adaptabil la pericole moderate. Copilul care se urcă sus de tot în copac, se dă cu skateboard-ul pe o balustradă sau sare de pe o stâncă, experimentează fiorul pericolului. Mama Natură îi pune pe copii să facă aceste lucruri pentru că știe că ei trebuie să învețe să înfrunte pericolele și să le învingă dacă vor să devină adulți împliniți. Ea i-a înzestrat pe copii atât cu pornirea de a se angaja în jocuri ”periculoase”, cât și cu bunul simț de a-și cunoaște propriile limite.
Copiii își administrează exact dozele de pericol cu care știu că se pot descurca și astfel învață să înfrunte pericolele și temerile cu care se vor întâlni de-a lungul vieții. Părinții vânători-culegători au înțeles asta și, astfel, le permit copiilor să se joace cu focul, cu obiecte ascuțite și în locuri din junglă unde sunt tigri, și să facă tot felul de isprăvi fizice care par periculoase. Au avut încredere că aceștia știu ce fac și încrederea le-a fost bine plasată.
Dacă ți-a plăcut până aici, citește și partea a doua.
Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.
Peter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.
Pun pariu că şi vânătorii culegători le dau sfaturi copiilor, iar dacă-i lasă vraişte e pentru că n-au timp să se ocupe de ei. Unele “doze de pericol” pot fi letale sau pot lăsa copii mutilaţi pentru totdeauna. Am o cunoştinţă care aplica principii asemănătoare cu cele de mai sus în creşterea băieţilor. Ieri am aflat că l-a operat pe cel mic pentru dezlipire post-traumatică de retină.
Îmi pare rău că asta e tot ce ai înțeles despre cultura vânători-culegătorilor. Dacă te interesează totuți să-i înțelegi, îți recomand articolele lui Peter pomenite în text. Dacă nu, arunci nu văd sensul comentariului.
Exemplul dat de tine nu mă convinge pentru că e cu totul scos din context. În plus, accidente li se întâmplă și copiilor cu părinți prea protectori, poate chiar mai mult decât celor cărora li se permite să-și testeze limitele.
Eu înțeleg grija părinților, dar încerc să-i provoc să se gândească și la nevoile de altă natură ale copiilor, nu doar la frica lor. Pentru că toată grija asta vine din frică. Dar ți se pare ok să-ți limitezi copilul pentru că ție ți-e frică?
Când am postat comentariul eram sub influenţa veştii proaste pe care am primit-o. Tu vorbeşti de hiperprotecţie, şi bine faci, pentru că asta e o maladie tot mai răspândită în zilele noastre. Eu mă concentram pe cealaltă extremă, a neglijenţei şi nepăsării. E drept că nu am citit nici articolele indicate în postare şi vreau să pătrund puţin sistemul interacţiunii părinte-copil la acest grup social pe care Peter Gray îl consideră demn de a fi dat drept exemplu.
PS Eu sunt un produs al limitării acţiunilor copiilor din cauza fricii exagerate a părinţilor, de aceea mă feresc să am aceeaşi atitudine faţă de copiii mei.
Acum înțeleg de ce ai scris așa. Mie mi s-a părut util să aflu mai multe despre cum trăiau și își creșteau copiii vânători-culegătorii, chiar dacă, ca trăitori într-o epocă modernă, tindem să privim de sus ”sălbaticii” sau ”primitivii”. Eu una cred că am multe de învățat de la oamenii aceștia, care trăiau într-un contact intim cu natura și cu ei înșiși.
Înțeleg și îngrijorarea ta privind neglijarea copiilor și o împărtășesc. Însă mă rezum la hiperprotecție, care, așa cum spuneai, e din ce în ce mai răspândită. În plus, nu cred că părinții care-și neglijează copiii citesc astfel de bloguri. 😉
Citeam zilele trecute o “bucatica” dintr-o carte “Sa stagnezi sau sa evoluezi”, Luule Viilma, in care se vorbeste despre parinti si copii si despre legatura dintre acestia.
Si sunt de acord cu ideea ca atunci cand sosesc pe lume copiii isi aleg parintii si isi aleg lectiile de viata pe care le au de invatat.
N-as spune ca “Mama Natură îi pune pe copii să facă aceste lucruri pentru că știe că ei trebuie să învețe să înfrunte pericolele și să le învingă dacă vor să devină adulți împliniți. ”
Eu cred ca fiecare om este propriul sau stapan; nu ne pune nimeni sa facem nimic, tot ce facem este doar pornirea noastra interioara spre desavarsire.
In acest triunghi, tata-mama-copil, fiecare are ceva de invatat; parintii uneori aleg sa manipuleze si sa superprotejeze copiii din teama. Copilul simte asta si nu te poti preface in fata lui sau sa urmezi nu stiu ce sfaturi, pentru ca nu iti poti ascunde teama. E nevoie mai intai sa te vindeci.
In aceasta viata fiecare cred ca are nevoie sa se vindece pe sine. Copiii vin in viata noastra sa ne arate si ce lectii avem noi de invatat.
Mai bine a redat in cuvinte autoare cartii despre care aminteam la inceput:
“Fiecare spirit are drumul lui care il poarta catre soare. Pe acest drum merg barbatul, femeia si copilul. Tatal, fiind spiritul, alege drumul. Daca drumul meu este luminos, asta i se datoreaza tatalui meu. Daca drumul este intunecat, tot tatalui meu i se datoreaza. Dar si acest lucru constituie o lectie de viata pe care eu insumi am dorit-o. Copilul vede bine umbrele lasate de cei care merg inainte.”
Ca este vorba despre sfaturi sau nu( si articolul e tot un soi de sfat; cum sa numeri pana la zece de exemplu 🙂 ), eu cred ca esential este sa ne ascultam pe noi insine, sa daruim iubire neconditionata, sa ne privim copilul ca pe o persoana si nu ca un “produs al nostru”.
De fapt, avem nevoie fim sinceri -cu tot cu umbrele si luminile noastre 🙂
Draga Anca,
Mulțumesc pentru feedback! O să-mi expun și eu feedback-ul punctual, ca să fie ușor de urmărit:
1. Și eu cred că e ceva predestinat la copilul/copiii pe care-i primim. Nu m-aș hazarda să merg mai departe de-atât. În ce privește lecțiile de viață, nu știu dacă ni le alegem sau nu, dar am simțit că ne vin exact când avem nevoie de ele.
2. Mi se par a fi același lucru ‘pornirea noastră interioară spre desăvârșire’ și instinctul de învățare implantat de natură în noi, diferența fiind punctul de vedere: primul e spiritual, al doilea mai științific și, probabil că pentru unii dintre noi, mai sec.
3. Înțeleg că ai multe temeri când ai în grijă un copil. Nici eu, nici Peter n-am sugerat că părinții n-ar trebui să le dea sfaturi copiilor. Dar nu mi se pare normal totuși (așa cum am înțeles și din ce-ai zis tu) să lăsăm teama noastră (e de subliniat aici că e a noastră și n-are nicio legătură de fapt cu copilul sau cu situația) să ne facă să limităm copilul, să-i impunem restricții, să- l batem mereu la cap, comunicându-i până la urmă temerile și nesiguranțele noastre.
3. Și mie mi-e clar că avem nevoie de vindecare, că purtăm în spate traume din copilărie și adolescență, unii mai multe decât alții. Dar ce înseamnă asta concret? Citatul pe care-l dai e frumos, dar nu mă lămurește niciun pic. Probabil că e normal, e doar o infimă parte dintr-o carte. Dar dacă în carte nu sunt și lucruri concrete, pe care le poți face pentru a te vindeca și a crește, nu știu dacă m-ar convinge s-o citesc.
4. Da, articolul poate fi luat și ca un sfat. Probabil că toate articolele de pe blog pot fi considerate așa. Dar nu oblig pe nimeni să le citească sau să le urmeze :). Apoi, Peter nu spune să nu mai dăm sfaturi, ci să ne gândim bine înainte de a le da când nu sunt cerute, să înțelegem că ele ne vin pe buze din propriile nevoi, că pot dăuna relației.
5. Da, e bine să ne ascultăm pe noi înșine, să dăruim iubire necondiționată și să ne considerăm copiii persoane de sine stătătoare, dar ce înseamnă mai concret asta? Sunt afirmații vagi, care nu ne dau niciun indiciu despre cum le-am putea aplica. Or articolul, care are la bază tot ideile astea, ne dă niște strategii clare pe care le-am putea folosi. Nu disprețuiesc ideile acestea expuse de tine, dimpotrivă, mi le revendic, dar am simțit de multe ori nevoia să mi se spună ce să fac ca să le aplic, pentru că n-am avut prea multe ocazii să le văd puse în practică. Am destule motive să bănuiesc că mulți avem nevoia asta.
da…ca la toate articolele pe care le publici :).
si o voi cita pe fetita mea: “mami, vreau sa ma uit la un film. Fac ce vrei tu, dar sa nu vorbim mult despre asta”. Lectie :). Vorbeam mult. Si nu asculta daca nu m-a intrebat. Da.
Nu stiam eu de ce nu-mi placea ideea asta cu “pretext pentru invatare” sau de ce nu imi placea cand copiii erau atrasi sa invete ceva “prin joaca”. Pentru ca, de fapt, nu erau atrasi prin acel lucru, prin ce avea el interesant de aratat, pentru ca era vorba de o pacaleala, sa invete copiii, de exemplu, literele fara sa se prinda ca invata. Dar de ce? De ce, cand literele chiar sunt interesante. Ca instrumente.
atunci cand vine interesul copiilor peste carti :).