de Peter Gray
Cum sa te bucuri de joaca copiilor, nu s-o distrugi.
Sufletul mi-a fost miscat de multe dintre minunile naturii – de frunzele oranj si portocalii stralucind in soarele de toamna, de ratele salbatice aterizand usor pe apa la apus, de nori plutind deasupra mea in timp ce stau intins privind cerul. Insa, dintre toate privelistile naturii pe care le-am gustat si contemplat, niciuna nu m-a incantat mai mult decat privelistea copiilor jucandu-se – jucandu-se liberi, fara adulti care sa-i ghideze sau sa-i intrerupa. A interveni in joaca lor mi se pare a fi la fel cu a trage in ratele salbatice care aterizeaza pe apa.
Cuvintele mele sunt slabe substitute pentru privelistile reale, dar lasati-ma sa incerc sa va dau doua exemple care pe mine m-au miscat mai mult decat orice poezie. Nu e nimic special in ele, sunt la fel ca joaca de pretutindeni. Ceea ce le face speciale pentru mine este ca mi-am permis sa le privesc si sa ma bucur de ele, sa le vad asa cum unii oameni asculta concerte sau admira picturi faimoase. Le povestesc aici in parte pentru a incerca sa transmit frumusetea lor, dar si pentru a sublinia cum adultii le-ar fi putut distruge supraveghind, laudand sau intervenind in alt mod, cum se intampla mult prea des in zilele noastre.
Ambele exemple s-au petrecut in biserica de care apartin. Le prezint aici la timpul prezent pentru a le face mai vii.
Exemplul 1: Magarusul
Slujba de duminica s-a terminat. Plictisit de ora de luat cafeaua, ma duc sus in camera mare unde copiii se joaca uneori in timp ce asteapta ca parintii lor sa termine cu socializarea. Paisprezece copii – de ambele sexe si cu varste intre 3 si cam 12 ani – joaca magarusul cu o minge gonflabila, cam de doua ori mai mare decat o minge de baschet. Paisprezece corpuri umane de marimi diferite se misca repede, fiecare urmand o traiectorie arbitrara, in propriul ritm, cu propriul fler. Si totusi, cumva, toti paisprezece se aduna, cu accentul mingii verde deschis, intr-un singur organism fluid.
Ma simt de parca as privi un dans frumos coregrafiat, dar nu exista niciun coregraf. Nimeni nu domina, nimeni nu e lasat la o parte, nimeni nu se loveste de altcineva, nimeni nu se plange; toate tipetele sunt de bucurie. Fiecare copil care vrea mingea o primeste pentru destul timp. Copiii mai mari dribleaza in timp ce fug cu mingea, provocandu-i pe ceilalti s-o fure; cei mici doar alearga cu ea in mana pana ce o paseaza in mainile intinse ale unui tovaras nerabdator.
Micutul de trei ani alearga vesel in cerc, cu mainele agitandu-i-se uneori deasupra capului, fara a fi interesat de minge, doar incantat sa alerge printre acesti grozavi copii mai mari. In ciuda diferentelor de varsta, marime si abilitate de joc cu mingea, toti jucatorii sunt tratati egal – ca persoane la fel de valoroase, meritand la fel de mult sa le fie implinite nevoile. Jocul continua in acest mod de-a lungul celor 20 de minute pe care le pot petrece privind. Privind, iau lectii de miscare, ritm, coordonare si expresie de sine lipsita de egoism, in care bucuria vine din anticiparea si implinirea nevoilor si dorintelor celorlalti. Vad democratia in forma ei ideala – in actiune.
Avem noroc, eu si copiii, ca niciun alt adult nu e atent si ca atentia mea e discreta. Am vazut deseori astfel de jocuri distruse de adulti bine-intentionati care au intervenit – de dragul sigurantei, pentru ca au crezut ca cineva e tratat nedrept sau pentru ca au crezut ca ei stiu mai bine decat copiii cum sa faca jocul mai amuzant. Adultii atenti pot distruge jocul chiar daca nu intentioneaza sa intervina. Copii ii percep ca persoane care ar putea impune reguli de siguranta si rezolva conflictele sau ca pe un public pentru victorii, iar aceasta perceptie ii provoaca sa se poarte necugetat, sa se certe si sa se vaicareasca. Joaca necesita auto-control, iar prezenta prea evidenta a adultilor ii poate face pe copii sa renunte la acesta.
Exemplul 2: Confectionarea unui ornament pentru Craciun
Ajut la organizarea sarbatorii anuale “Craciunul verde” din cadrul bisericii, in care oameni de toate varstele creeaza decoratiuni, ambalaje si cadouri prietenoase cu mediul. Eu am in grija masa cu decoratiuni naturale, care contine materiale cum sunt conurile de brad, vascul si tot felul de seminte si samburi. Pe masa mai sunt si pistoale cu lipici cald, pe care oamenii le pot folosi pentru a lipi materialele naturale pentru a crea ornamente pentru pomul de Craciun sau pentru masa. Cei mai multi fac asta destul de rapid, nerabdatori sa se aleaga cu ceva si sa treaca la alta masa ca sa poata termina turul. Fac ornamente mari si tipatoare, folosind multe materiale, insa fara prea multa grija. In timp ce muncesc, rad si fac glume cu ceilalti. Acesti oameni nu se joaca, dupa mine; sau, daca se joaca, jocul consta in socializare, nu in confectionarea de ornamente. Le fac doar pentru ca asta se face la aceasta masa. Dar un baietel, care pare a fi de 4 sau 5 ani, are o abordare cu totul diferita.
Ignora zarva din jurul lui si se lasa sa devina complet absorbit de proiectul sau. De unul singur hotaraste sa lipeasca mici margele albe pe un con imens, astfel incat fiecare dintre cei aproximativ 60 de lobi ai acestuia sa aiba o margea exact in centru. Nu anunta asta nimanui; doar incepe sa o faca. Expresia lui e de intensa concentrare. Folosind foarte atent pistolul de lipit cu manutele lui, pune o singura picatura minsucula de lipici exact in centrul unui lob si apoi, inainte ca acesta sa se intareasca, pune cu grija o margea. Ii ia cam o jumatate de ora sa-si termine sarcina de a lipi cate o margea pe fiecare lob. De-a lungul acestui timp nu s-a miscat de la locul lui. Nu a spus un cuvant si nimeni – ma bucur sa observ – nu i-a adresat o vorba.
In timp ce-l privesc, o femeie ma intreaba daca eu cred ca e in regula ca un copil atat de mic sa foloseasca pistolul de lipit. Ii spun ca l-am urmarit si este mai grijuliu decat oricine altcineva de la masa. Nu e deloc nevoie sa-l atentioneze sau sa-i lipeasca altcineva margelele. Atentionarea i-ar intrerupe concentrarea, iar interventia i-ar distruge complet jocul. Sunt recunoscator ca parintii lui si toti ceilalti care-l vad sunt destul de intelepti ca sa-l lase in pace. Imaginati-va toate modalitatile in care un adult prea implicat i-ar putea strica joaca. L-ar putea priva de provocare preluand binevoitor partile dificile sau “periculoase”, i-ar putea distrage atentia cu sfaturi nedorite sau palavrageala, l-ar putea grabi ca sa faca si alte proiecte fara a avea destul timp pentru acesta sau l-ar putea lauda intr-un fel care i-ar distrage atentia de la proces (care e cel mai important pentru el) si ar indrepta-o inspre produs (care e mai putin important). Pentru ca nimeni nu-l deranjeaza, acest baiat traieste sublima imersiune de unul singur in creatia artistica, iar eu traiesc bucuria de a-l privi si de a invata de la el. Invat despre auto-determinare, concentrare, perseverenta si maiestrie plina de truda.
Cu multi ani in urma Lev Vigotski, un psiholog rus si un mare observator al jocului, scria ca in joc copilul “se poarta altfel decat in mod obisnuit, … de parca ar fi cu un cap mai mare decat e”. As adauga ca e la fel si in cazul adultilor. Suntem cu totii cei mai buni atunci cand ne jucam. Aceasta este tema multora dintre eseurile pe care le-am prezentat deja pe acest blog si despre care mai sunt multe de spus. Sa invatam sa pretuim jocul, in altii si in noi insine.
Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.
Peter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.
Eeeee, de-ar fi asa de usor ca aici! Pt un copil de 2-3 ani nu cred ca e valabila prezentarea de mai sus. Eu nu am mai vazut 14 copii (fac exceptie poate cei peste 5-6 ani!) care sa se joace intr-un parc de exemplu, sau in nisip, fara sa se certe macar 2 dintre ei! Pai e suficient sa ia unul mingea si sa fuga cu ea, sau sa nu mai vrea s-o dea! Si sa vezi atunci plansete! Si ce sa faci? Sa nu intervii?
Iar daca eu imi vad copilul ca se joaca asa frumos si concentrat si gaseste un ciob, sau un muc de tigara sau mai stiu eu ce….ce sa fac? sa-l las in pace?
Un pistol de lipit nu are un varf care se incinta pt a lipi cu el? Eu una nu mi-as lasa copilul la 4 ani sa umble cu asa ceva! Nu stiu, poate usnt eu prea protectiva, poate e copilul meu prea neastamparat, dar am vazut si alte mame si nu cred a exagerez!
Multumesc pentru lectura si comentariu!
Mie mi se pare perfect valabil principiul pentru orice varsta. Avem tendinta sa ne bagam si mai tare in sufletul lor cu cat sunt mai mici. De fapt, daca am avea un pic de incredere in instinctul lor de supravietuire si in abilitatile lor, am vedea ca nu e cazul sa le suflam in ceafa mereu. Dar daca asa se cresc copiii in jurul nostru, normal ca avem doar povesti negative despre ce fac copiii cand sunt singuri si suntem convinsi c-or sa se ia la bataie sau o sa-si bage cutitul in ochi. Si probabil ca asa ar face majoritatea cu o libertate proaspat dobandita, cu care habar n-au ce face, mai ales in absenta discernamantului care nu se poate dezvolta urmand directivele parintelui in absolut tot ce faci.
Daca te intereseaza subiectul, iata o alta traducere, de data aceasta din John Holt: https://homeschooling.urbankid.ro/2011/09/21/copiii-isi-pot-purta-singuri-de-grija-i/.
Mi-a placut mult articolul si am rezonat cu multe dintre punctele de vedere ale lui Peter Gray (nu numai din ce ai publicat azi).
Am observat ca, lasati in voia lor, copiii isi rezolva singuri problemele si o fac cu multa dreptate. Imi aduc aminte din copilarie, cand ieseam in fata blocului, neinsotiti de vreun adult. Noi ne certam, noi ne impacam si chiar aveam grija ca cei mici sa isi aiba si ei rolul (chiar daca minor) in joaca noastra. La urma urmei, prin joc, copiii invata (printre altele) cum sa functioneze ca societate. Isi fixeaza reguli si controleaza sa fie respectate. Si da, interventia adultului poate strica. Din cauza noastra, copiii nu devin responsabili, nu isi asuma relatii, nu rezolva conflicte. De ce sa negocieze cand pot apela la instanta superioara? Le rapim o etapa de dezvoltare necesara pentru traiul in comun.
Cand am dileme legate de “cum e mai bine?”, ma tot intorc la natura, la traiul primar si ma intreb: ce faceau oamenii acum 2000 de ani? Ce fac copiii din triburile africane? Incearca, probeaza, tatoneaza natura. Si au grija sa nu mearga mai departe daca ceva le pare periculos. E adevarat, mi-e mult mai usor sa scriu despre asta decat sa o aplic, nici eu nu stiu daca o sa am curaj sa-mi las fata cu pistolul de lipit la 5 ani :). Dar am constientizat ca mi-e teama (si o sa-mi mai fie) sa o las sa faca multe lucruri, dar n-am incotro, trebuie sa accept ca n-o pot proteja de orice in viata, asa ca mai bine o invat sa le rezolve cat mai bine. Poate ca tremur cand se catara prea sus, dar, in loc sa-i spun sa coboare, mai bine o invat cum sa se tina, ca sa nu cada. Banuiesc ca si pasarilor le e teama, dar tot isi invata puii sa zboare. Si zboara mai bine si mai repede cand primesc incurajari din partea parintilor :).
Multumesc mult pentru comentariu, Dana! 🙂 Mi-a placut comparatia cu pasarile.
Prezentarea jocului in care “nimeni nu se cearta” si “si toti sunt tratati ca egali” e de-a dreptul utopica. Pare scrisa de cineva care doar isi imagineaza copiii, nu i-a vazut insa niciodata. 5 min in orice parc vrei tu – unde sunt tone de copii nesupravegheati – o sa-ti arate cat de egoisti, agresivi, incorecti pot fi copiii fata de alti copii – mai ales fata de cei perceputi ca fiind mai mici sau mai “slabi”.
Ca adultii intervin aiurea, e drept. Marea majoritate sunt indiferenti si absenti, restul sunt ignoranti sau pseudo-educati.
Din ultima categ. de ex – ultima moda acum este ca parintii intelectuali sa citeasca nitica psihologie (prin reviste, bloguri, etc) si ajungem in situatia urmatoare, observata de mine la mare:
fiica cea mica, ~ 3 ani, ia brusc galetusa (unica galetusa!) cu care cea de ~8 se joaca. Cea de opt vrea sa o ia inapoi, pitica plange, aia mare trage galeata cu forta. mama, mare psiholoaga, o ia pe sus pe aia mare! si-i aplica “2 minute stai aici sub umbrela, pedeapsa ca nu stii sa te joci frumos”.
apoi, ca raspuns la furia (indreptatita! a fetitei), ii arunca de la inaltimea psihologiei ei de buzunar: sa nu te aud! daca mai comentezi mult nu te mai joci deloc!
100 de puncte pt cine recunoaste ce a gresit mama la final.
si concluzie: hai sa o lasam mai moale cu psihologia de 2 bani, ok?
Raspund doar pentru ca mi se pare nedrept sa numesti “psihologie de doi bani” un eseu al unui om fascinant care, culmea, nu se mandreste cu studiile lui in psihologie, ci cu ceea ce observa in viata reala. Cam care-i atitudinea lui fata de psihologia infantila poti afla de aici: https://homeschooling.urbankid.ro/2011/10/17/cum-ne-impiedica-uniunea-dintre-psihologia-dezvoltarii-si-sistemul-scolar-sa-intelegem-copiii-i/.
Exemplul tau mi se pare irelevant, poate chiar contraproductiv pentru ceea ce voiai sa spui. E clar ca mama de care vorbesti n-a citit decat “psihologie de doi lei”, de-a ajuns sa-si dreseze fata ca pe un catel.
Imi pare rau ca dorinta parintilor de a se informa ti se pare o moda, desi sunt cumva de acord ca sursele bune de informare nu abunda si poate fi greu sa le discerni printre articolasele de duzina care promoveaza conditionarile de tot felul si pedepsele. Si sincer mi se pare ciudat ca-i critici pentru asta din moment ce pare c-ai citit nitica psihologie de doi lei chiar aici pe blog. 🙂
Atat de cunoscut mi se pare ce spui! Parca vad totul in fata ochilor! In fiecare zi vad mame care se comporta asa! E tendinta asta de a-i lua parte celui mai mic in defavoarea celui mare! Pt ca “Dehh, e mai mic!”
Eu incerc sa-i dau incet-incet o libertate mai mare copilului meu, incerc sa nu-l mai cicalesc sa de mult sau sa stau numai cu gura pe el afara! Dar al are simtul proprietatii ff dezvoltat, si cand il vad ca impinge pur si simplu orice copil care se apropie de vreo jucarie de-a lui, mai-mai sa dea in el….nu ma pot abtine si il cert! Cu toate ca ii explic de fiecare data inainte sa iesim afara ca se joace frumos cu ceilalti copii, sa-i lase si pe ei la jucariile lui asa cum el se duce la ale lor! Si-mi spune clar c-a inteles si c-o sa fie cuminte, dar degeaba! Deci, inca mai lucram la chestia asta!
E adevarat ca, lasati in voia lor, copiii se si cearta. Face parte din negocierea despre care scriam mai sus. Asemeni unui pendul, balanseaza catre o extrema, apoi spre alta, pana isi gasesc armonia. Si cand si-o gasesc, apare o imagine asemanatoare celei descrisa in articol.
Asta, desigur, daca nu intervine un adult si, prin vorbele lui, impinge iar pendulul 🙂 …
Pai eu, una, nu mi-as lasa copilul sa fie impins sau chiar sa dea in el un alt copil din cauza unei jucarii de ex, pana isi gaseste celalalt “armonia”!
Sau poate fi situatia inversa, cand al meu e cel care da in altul! Cum sa stau si sa ma uita fara sa intervin? Mamei copilului lovit i-ar conveni!
Nu poti sa lasi copii sa faca ce vor ei de capul lor! Nu zic ca trebuie tipat la ei, prelegeri lungi cu explicatii, dar o mustrare tot trebuie in anumite situatii!
Pai eu, una, nu mi-as lasa copilul sa fie impins sau chiar sa dea in el un alt copil din cauza unei jucarii de ex, pana isi gaseste celalalt “armonia”!
Sau poate fi situatia inversa, cand al meu e cel care da in altul! Cum sa stau si sa ma uita fara sa intervin? Mamei copilului lovit i-ar conveni?
Nu poti sa lasi copii sa faca ce vor ei de capul lor! Nu zic ca trebuie tipat la ei, prelegeri lungi cu explicatii, dar o mustrare tot trebuie in anumite situatii!