În postarea de azi voi părea un pic cam Grinch (știți, personajul care a stricat Crăciunul din filmul cu același nume), fiindcă vă voi propune să limitați drastic numărul jucăriilor și lucrurilor pe care le are copilul și să le alegeți cu grijă pe cele care îi rămân la îndemână. Dintotdeauna am avut o tendință către simplitate în felul în care am organizat casa și lucrurile pentru băiețelul meu. A venit cumva intuitiv, din grija de a nu-l suprastimula.
De curând am citit o carte care mi-a confirmat intuiția și mi-a dat multe idei de simplificare: Simplicity Parenting, de Kim John Payne (un pic cam prolixă pe alocuri pentru gustul meu, dar utilă pentru orice părinte). Cartea nu se rezumă la trierea jucăriilor, ci este un ghid complex (prea detaliat pe alocuri pentru gustul meu) de simplificare a tuturor aspectelor vieții pentru a asigura un trai cât mai armonios pentru întreaga familie. Iar simplificarea mediului este un prim pas excelent pentru a obține rezultate vizibile și o încurajare pentru a continua procesul.
De ce să evităm aglomerarea de lucruri în mediul copilului? Pentru că un astfel de consumism aduce consecințe neplăcute, care se pot prelungi în viața afectivă a copilului:
– tendința de a fi nemulțumiți de ceea ce avem
– impresia că TU ești centrul universului și ceea ce vrei TU trebuie să ai ACUM
– convingerea că obiectele pot rezolva probleme umane complexe și ne pot împlini nevoile.
Copiii au nevoie de timp pentru a deveni ei înșiși, prin joc și relaționare cu ceilalți. Dacă îi copleșim cu lucruri, alegeri și pseudo-alegeri [între mașinuța galbenă, cea roșie, cea albastră și cea verde, de exemplu n.t.], înainte de a fi pregătiți pentru ele, vor avea o singură reacție emoțională: ”Mai mult!”
Prea multe jucării limitează creativitatea și concentrarea, suprastimulează și provoacă stres, deconectare emoțională și un acut sentiment de copleșire. E greu să te atașezi de un morman de lucruri care-ți cer atenția în același timp.
Poate fi extrem de greu, nu doar pentru copii, ci și pentru noi, părinții, să renunțăm la jucării. Am ajuns să echivalăm o copilărie fericită cu o cameră frumos decorată, plină ochi de jucării. Ne dorim să le oferim copiilor tot ce noi n-am avut când eram de vârsta lor (și nu-s puține, căci producătorii de jucării scot un șir nesfârșit de creații, una mai grozavă decât alta). Le dorim să aibă toate bucuriile care credem că ne-au lipsit nouă, însă sunt șanse foarte mari ca ele să fie de fapt dincolo de vraful de cărți și obiecte, în spațiul gol și timpul liber create odată cu trierea drastică a obiectelor. Autorul recomandă să reducem a jumătate jucăriile, apoi să le reducem din nou la jumătate și poate încă o dată, depinde câte jucării s-au adunat și ce credeți voi înșivă că ar fi potrivit.
Cum facem selecția? Aceasta e următoare întrebare, iar răspunsul poate fi, deopotrivă, un excelent ghid pentru achizițiile ulterioare. Puteți începe prin a pune deoparte pentru a da sau dona jucăriile pe care copilul le-a depășit. Dacă vreți să păstrați vreuna ca amintire, mai bine o depozitați în debara, pod sau alt spațiu adecvat. Este de preferat să faceți totul când copiii nu sunt de față, evitând ”negocierile” fără sfârșit. Dacă vă îngrijorează reacția lor, le puteți explica înainte de a le arăta cât loc era de fapt în camera lor și ce culoare are covorul, dar nu înainte de a termina treaba.
Apoi puteți trece la treaba serioasă – eliminarea tuturor jucăriilor care:
– sunt stricate sau au piese lipsă (dacă v-ați propus să le reparați, dar nu ați ajuns să faceți asta de mai bine de o lună-două, e semn că trebuie să renunțați)
– sunt ”fixate”, adică sunt prea finisate, nu lasă loc imaginației copilului să se desfășoare (de exemplu: figurinele Disney, elaborate și decorate până la refuz, pe care copilul nu mai poate proiecta propria imaginație)
– ”fac prea multe” și se strică ușor
– suprastimulează (cu lumini colorate ce pulsează, efecte sonore, viteză), calibrându-le sistemul nervos pe setarea ”high”
– sunt enervante, ofensatoare sau pur și simplu urâte (chiar dacă copilului par să-i placă, factorul estetic trebuie luat în considerare, căci corespunde simțului estetic ce este în plină dezvoltare la copil)
– pretind că oferă un impuls în dezvoltarea copilului, pentru care el nu este încă pregătit (copilăria nu e o cursă, ne avertizează autorul)
– au ajuns în casă fiindcă ați cedat la insistențele/tantrumurile copilului, copleșit de marketing sau presiunea de a fi acceptat în grupul celor care au cutare jucărie sau colecție
– inspiră jocuri violente (nu numai pistoale, ci și tancuri, soldați, wrestleri etc. – deși toți copiii vor face pistol din orice la un moment dat, o replică în miniatură a unei arme este pur și simplu prea mult)
-sunt dubluri, deoarece scad valoarea primei jucării, mai ales dacă aceasta este îndrăgită de copil (o păpușă, un animăluț de pluș), creând o predispoziție către evitarea atașamentului și trecerea dintr-o relație afectivă la alta, așteptând la nesfârșit un partener mai bun decât actualul. Dacă o mașină îl bucură, trei mașini nu-l vor bucura de trei ori mai mult.
Cum organizăm ceea ce rămâne? Ideal ar fi ca jucăriile cele mai iubite de cel mic să rămână vizibile mereu, iar celelalte să fie la îndemâna lui, în coșuri pe care le poate muta (mobilitatea e importantă), acoperite cu capac sau pânză colorată (deci nu la vedere tot timpul, ca să-l distragă). Toate jucăriile și cărțile ar trebui să se afle la nivelul copilului, ca să le poată lua singur oricând.
Payne ne liniștește, scriind că cei mici ”nu au nevoie de multe jucării ca să se joace sau de o anumită jucărie. Ce au nevoie cel mai mult este timp liber, nestructurat.” Astfel, ne simplificăm și răspunderea ca părinți. ”Nu e nevoie să le stimulăm joaca sau să le-o îmbogățim. Nu trebuie să o controlăm. Uneori putem ajuta cel mai mult dându-ne la o parte, rămânând însă accesibili. Putem să le oferim timp, oportunități și resurse.”
Putem aplica aceleași principii și când vine vorba de cărțile pentru copii, factorul estetic fiind primordial. Din păcate, piața este inundată de cărți ilustrate țipător și kitsch, cărți fără o idee clară despre ce vor să transmită, cărți ce vor mai degrabă să suprastimuleze sau să trezească o reacție decât să se lase îmbogățite cu imaginația micuților.
Înainte de a cumpăra o carte, ne putem întreba:
Este adecvată vârstei copilului? (Cei ce le produc tind să le încadreze într-un interval cât mai mare de vârstă ca să vândă mai multe.)
Este bazată pe un produs sau pe un personaj de televiziune? (Unele cărți sunt mai mult pliante sau chiar cataloage de produse.)
Spune o poveste clară pentru copil sau are o acțiune diluată și confuză?
Ce fel de jocuri i-ar putea inspira copilului? (E important să detectăm dinainte dacă o carte conține sugestii pozitive – cum ar fi empatia și grija față de aproape, prietenia, optimismul, echitatea, spiritul de aventură temperat de grija față de sine și ceilalți etc. – sau negative, ce se vor reflecta mai apoi în comportamentul și jocul celui mic.)
Un alt lucru ce mi s-a părut important ar fi nevoia copilului ca majoritatea lucrurilor pe care le atinge să fie din materiale naturale, ceea ce nu e tocmai ușor de făcut, având în vedere puhoiul de jucării de plastic care-ți iau ochii și nu afectează considerabil bugetul familiei. Însă cred că merită efortul de a ne abține sau de a căuta o variantă din lemn, textile etc. De asemenea, ca să onorăm nevoia și plăcerea copiilor de a ne ajuta făcând treburi casnice adevărate, am putea să le oferim unelte și obiecte adevărate (mătură și făraș, șorț, perii, oale, linguri de lemn, mini-unelte de grădină din lemn și metal, coșuri, găleți, plase pentru pescuit etc.), cu grijă ca ele să fie folosite în siguranță.
Cam atât am extras din Simplicity Parenting pentru voi. Pentru mai multe detalii despre procesul de simplificare a vieții de familie, puteți citi cartea sau articolele de pe blogul autorului. Însă nu închei înainte de a vă povesti cum am aplicat eu principiile de simplificare la jucăriile și obiectele fiului meu.
Deși nu acumulasem o mulțime de jucării, ba chiar mi se părea că avem mult mai puține decât au prietenii lui, am ajuns să scot destule. Am păstrat: cuburi Lego mici și mari, colecția lui de bile de lemn și cauciuc, o pantă de lemn pentru ele, o jucărie cu patru bile de lemn și un ciocan, o fermă Fischer Price Little People cu diverse accesorii, două figurine Bob the Builder (nu știe desenele fiindcă nu i-am arătat niciodată desene), trei mașini mici de metal, două mașini mari ca să ne jucăm amândoi, două excavatoare (fiindcă e pasionat și oricum sunt diferite), un tractor, un set de trenuri de lemn cu șine, câteva mingi de diverse mărimi, baloane, creioane cerate, un set de pahare colorate care formează un turn cât el de mare, un circuit 3D cu biluțe de lemn și câteva puzzle-uri de lemn pe care le scot ocazional fiindcă nu e prea pasionat de ele. Tot ce era prea avansat pentru el sau nu-l interesa în mod deosebit este acum în debara.
Cu cărțile e ceva mai simplu. Avem cateva serii care-i plac: Scoala ursilor, Hoinari prin anotimpuri (o avem si pe cea cu noaptea), Miffy. Mai are cateva cu animale, una cu un santier de constructii si una mica, cu ferestre, de la Girasol. Cam atat, desi poate parea foarte putin, mai ales pentru un copil care va fi educat acasa. Pentru ca ii plac mult cele pe care le avem, orice noua carte e aleasa cu atentie. Nu vrem sa devalorizam ceea ce are deja. Am preferat sa aiba carti inspirate, desenate cu talent (nu neaparat realiste, ci cu viziune), in care sa descopere ceva nou de fiecare dată – cum sunt Hoinarii… – sau care să fie previzibile și prin asta să-i ofere siguranță și relaxare – cum sunt cărțile cu Miffy, pe care le citim la culcare, la cererea lui mereu în aceeași ordine, ajungând ca versul final să fie ”și Miffy adormi”.
Poate vă voi mai povesti cum ne mai organizăm și cu altă ocazie, acum vă las cu o concluzie care mi-a plăcut din cartea pe care v-am prezentat-o astăzi: ”Pe măsură ce ne mutăm dinspre lucruri înspre experiențe, vom putea fi mai darnici cu timpul și oportunitățile de explorare”, care sunt mult mai valoroase pe termen lung pentru dezvoltarea copiilor noștri.
Ca de obicei, aștept comentariile voastre. 🙂
Cand n-aveam copil mi se parea la mintea cocosului ca nu ii voi cumpara o multime de prostii. Acum incerc sa-i cumpar obiecte mari pe care si le doreste: bicicleta, papusa cu carut la ocazii(zi de nastere, Craciun) si pentru care face cate ceva zilnic si in rest, fara ocazii, puzzle-uri si carti de colorat (mai multe decat poate colora) si baloane:D, cam atat. Camera in care sta este o camera care ar putea fi si a unui adult, are doar un covor cu winie the pooh caruia nu i-a acordat absolut nici o atentie. a primit insa nenumarate jucarii (pe unele le-am mai ascuns si dat la altii). Marea majoritate a celor care i-au produs bucurie pentru cateva clipe stau linistite in cutii, le redescopera pentru cateva minute cateodata, apoi sfarsesc iar in cutii. Eu din copilaria mea imi amintesc ca mama mea se juca cu mine, jucariile nici pe care le-am avut, nici cele pe care mi le doream si-mi lipseau nu mi le amintesc. Asta sper sa-si aminteasca si copilul meu, nu vrafurile de bucati de plastic/lemn/carpa colorate.
Atentia parintelui si disponibilitatea lui cat mai des sunt cele mai importante, cum bine ai subliniat, Anca. Ma bucur ca ai avut o mama implicata si ai un bun exemplu pentru o copilarie cat mai fericita.
Legat de camera, nici eu nu sunt asa topita dupa “camerele de copii”. Ceea ce apreciez este mobilierul accesibil copiilor si practic. De personaje disney pe pereti si orice suprafete care se preteaza ma lipsesc cu bucurie. 🙂
Buna, as mai sugera si aranjarea jucariilor in camera sa fie facuta intr-un mod estetic si ordonat si nu toate la gramada. Rafturile simple de lemn, la nivelul copilului sunt ideale.
Intr-adevar, Gloria, depozitarea lucrurilor e un aspect important. Noi avem un ansamblu de depozitare cu cutii de plastic colorate, de la ikea. Asa reusim sa tinem jucariile organizate si sa le strangem mai usor. In plus, stie de unde sa le ia pe fiecare… cand nu sunt uitate pe sub canapea. 🙂
Chiar ieri ma gandeam ca sunt prea multe jucarii in locul unde le tinem si ca e greu pentru R sa vrea sa se joace cu ceva anume cand sunt prea multe. Mai ales daca nu sunt organizate si grupate (cum sunt puzzle-urile care ii plac f mult, sau cuburile de lemn) nu le ia, sau chestiile mici care se tot aduna.. I-am mai scos la un moment dat o parte dar ieri mi-am dat seama ca trebuie sa scot mult mai multe. Asa ca pt mine a venit intr-un moment foarte potrivit articolul. Oricum citisem mai demult ceva cu care am rezonat la momentul respectiv si anume ca un copil se dezvolta mult mai armonios daca isi inventeaza propriile jocuri din tot felul de lucruri de prin casa sau de afara, sau atunci cand petrece timp cu alti copii afara si isi inventeaza ei propriile jocuri cu ce au la indemana, decat sa se foloseasca doar de jucarii.
Ma bucur ca ai citit articolul meu la momentul potrivit. Si eu cred si vad la Pavel ca mult mai utile ii sunt jocurile improvizate alaturi de ceilalti copii, cu obiecte si materiale obisnuite. De asta incerc sa mentin jucariile la minim si sa avem cat mai multe care sunt multifunctionale.
Andreea, instinctiv am aplicat exact aceleasi principii. Vlad al nostru are la indemana mingiute colorate cu care exerseaza motricitatea si cateva jucarii de ros. Il mai asteapta cateva din lemn (cuburi si trenulet, dar la 8 luni inca le baga in gura si nu i le dau). Dar e mai mult interesat de iarba, de bete, de frunze, ii mai fac cutii senzoriale cu orez, linte, paste fierte. In rest, am primit multe jucarii cu lumini si zgomote, inclusiv un dinozaur care vorbea in italiana si o girafa traseu care mi s-a parut oribila – avea prea multe lumini si ii bagai bile pe gura (nu cred ca asa vreau sa invete cel mic ca arata o girafa). Oricum nici el nu e interesat de ele si au ajuns deocamdata in pod la tara (unele) iar unele le-am dat cadou copiilor vecinilor mei de la tara care sunt super incantati. A mai primit de curand un fluture cu luminite care clipeau alternativ si cand il vedea, devenea agitat si il arunca. Instinctiv, m-am gandit in prima faza sa-i scot bateriile pt ca n-are buton de stop iar apoi l-am evacuat de tot pt ca e si urat la fata – un fluture grasan cu fata de om – hidos. In ceea ce priveste cartile, noi suntem fani Usborne – sunt superbe si Girasol.
Si pe mine ma uimesc (si ma cam sperie) jucariile tipatoare si suprastimulante. Se pare ca e suficient ca le atrag atentia copiilor pentru ca unii sa le considere demne de cumparat, fara sa se intrebe ce fel de atentie e aia si ce efecte pot avea pe termen lung. Eu le elimin cu prima ocazie cand le primeste. Iar pe rudele si prietenii apropiati ii mai rugam sa fie atenti cu ce ii aduc. Prefer un puzzle mic de lemn (desi nu e fan) sau o carticica, decat cine stie de dracovenie care face zgomot.