de A. S. Neill

Numele lui este Legiune. Trăiește în fiecare colț al lumii. Locuiește în orașul nostru, după primul colț, stă la o bancă banală într-una dintre milioanele de școli de tip baracă și, mai târziu, la un birou și mai banal  într-un oficiu sau într-un magazin. Este docil, predispus la obediență față de autoritate, speriat de critici și aproape fanatic în dorința lui de a fi normal, convențional, corect. Acceptă ce a fost învățat și-și transmite toate complexele, fricile și frustrările copiilor săi. De curând l-am întrebat pe un fost elev al uneia dintre cele mai faimoase școli publice: ”Câți băieți din școala voastră au ajuns să conteste întregul sistem?” Fără a-și lua un răgaz de gândire, mi-a răspuns: ”Aș spune cam 3 %”.

Psihologii susțin că cel mai mult din răul de ordin psihic față de copil se face în primii cinci ani din viața lui. Este poate mai aproape de adevăr să spunem că primele cinci luni sau săptămâni sau poate minute pot face un rău care durează o viață întreagă. Privarea de libertate începe cu nașterea, nu, începe cu mult înaintea ei. Dacă o femeie reprimată cu un corp rigid poartă un copil, cine poate spune ce efect va avea rigiditatea maternă asupra nou-născutului?

Reich și colaboratorii săi studiază în prezent acest aspect, iar raportul lor final ar trebui să fie de cea mai mare importanță pentru toți cei ce au de-a face cu copiii. Nu este o exagerare să spunem că toți copiii din civilizația noastră se nasc într-o atmosferă ce dezaprobă viața. O femeie s-a plâns de faptul că fiica mea se îmbăia în mare goală. Zoe avea atunci un an. Această chestiune a îmbăierii rezumă perfect întreaga atitudine anti-viață a societății. Cu toții cunoaștem iritația ce ne cuprinde când încercăm să ne dezbrăcăm la plajă fără a ne arăta părțile așa-zis private. Niciun copil nu se poate simți liber când marea funcție a sexului este transformată în ceva rușinos și care trebuie ascuns conform legii. Părinții copiilor auto-reglați știu cât e de dificil să îi explici unui copil de trei-patru ani de ce trebuie să poarte un costum de baie în locuri publice. (…)

Dar să renunțăm la teoretizare și să ne întoarcem la viața imaginarului elev, John Smith, din partea de jos a clasei mijlocii. Părinții lui țin de Biserica Angliei, merg la slujbă o dată pe an, dar își trimit copiii la școala de duminică. S-au căsătorit pe bună dreptate din cauza atracției sexuale reciproce; a trebuit să o facă pentru că în mediul lor nu puteau fi activi din punct de vedere sexual decât într-un mod respectabil, adică în cadrul unei căsătorii. Așa cum se întâmplă atât de des, atracția nu a fost de ajuns, iar diferențele de temperament au transformat căminul într-unul tensionat, cu zgomotoase certuri ocazionale între părinți.

Erau și multe momente tandre, dar micuțul John le lua drept firești, în timp ce conflictele gălăgioase îl loveau în plexul solar, iar când plângea, căpăta câte o bătăiță, pentru că plângea degeaba.  A fost condiționat de la început. Hrănirea după orar îi provoca multă frustrare când îi era foame, iar ceasul arăta că va căpăta mâncare abia peste o oră. Era înfășat prea strâns și în prea multe haine și nu putea să dea din picioare atât de tare pe cât își dorea. A aflat că era limitat în anumite direcții. Frustrarea legată de hrană l-a făcut în mod firesc să-și sugă degetul, dar doctorul de familie a spus că nu trebuie lăsat să-și formeze obiceiuri rele, așa că mamei i s-a ordonat să-i imobilizeze mâinile.

Funcțiile lui naturale au fost lăsate în pace cât timp a fost în scutece, dar când a început să se tărască și să facă pe podea, cuvinte precum ”obraznic” și ”murdar” au început să fie spuse prin casă și s-a început cu severitate demersul de a-l învăța să facă la oliță. Înainte de toate acestea, mâna lui fusese îndepărtată de fiecare dată când își atingea organele genitale și a ajuns curând să asocieze această interdicție cu dezgustul anal învățat, astfel încât, devenit ani mai târziu comis-voiajor, repertoriul lui de anecdote consta în numere egale de glume despre sex și toaletă.

O mare parte din instrucția lui a fost condiționată de rude și vecini. Mama și tata erau foarte anxioși să fie corecți, să facă ce trebuie, astfel încât, atunci când îi vizitau rudele sau vecinii, John trebuia să se arate drept un copil bine educat. Trebuia să spună ”Mulțumesc” când mătușa îi dădea ciocolată, să fie atent la bunele maniere la masă și mai ales să se abțină să vorbească atunci când discutau adulții. Abominabilele haine de duminică erau o concesie făcută vecinilor. Mână în mână cu acestă instrucție în acceptarea respectabilității mergea un sistem intrinsec de minciuni, de care nu era de obicei conștient.

Mințitul a început devreme în viața lui. I s-a spus că Dumnezeu nu iubește băieții obraznici care spun ”naiba” și că îl va lua polițistul dacă aleargă pe culoarul trenului. Toată curiozitatea lui cu privire la originea vieții a fost întâmpinată de minciuni stângace, atât de eficiente încât curiozitatea lui conștientă cu privire la viață și naștere a dispărut. Minciunile despre viață s-au combinat cu temerile când, la cinci ani, mama l-a găsit jucându-se cu organele genitale împreună cu sora lui de patru ani și cu fetița vecinilor. Bătaia severă care a urmat (tatăl și-a adus și el contribuția la întoarcerea de la serviciu) i-a transmis lui John pentru totdeauna lecția că sexul este murdar și păcătos, ceva la care nici nu trebuie să te gândești. Săracul John a trebuit să-și reprime interesul pentru sex până a ajuns la pubertate și a putut  râde în hohote la cinema când un personaj feminin mărturisea că este gravidă în trei luni.

Când avea cincisprezece ani, s-a îndrăgostit de Mary Brown și se țineau emoționați de mâini la cinema… până când directorul școlii i-a chemat în biroul lui sacru și le-a spus categoric că dacă îi mai prinde la cinema împreună…

La nivel intelectual, cariera lui John era normală. Învăța ușor, scăpând astfel de mutrele și pedepsele pe care le-ar fi putut primi de la un profesor stupid. A părăsit școala cu o spoială  de cunoștințe în mare parte inutile și o cultură care era ușor satisfăcută cu presa ieftină, banalul film hollywoodian și literatura polițistă previzibilă. Numele Milton era pentru John asociat cu o apă de gură, iar Beethoven și Bach erau niște tipi băgăcioși care interveneau când voiai să asculți la radio Sambo Wambo sau His Bix Beiderbecke Band. Mă grăbesc să spun că nu contează pentru fericirea sau creativitatea cuiva dacă îndrăgește muzica lui Beethoven sau Hot Jazz-ul. Școlile ar avea mai mult succes dacă ar introduce în programă jazz-ul și l-ar elimina pe Beethoven. În școala mea, trei băieți, inspirați de trupele de jazz, au început să cânte la instrumente; doi și-au cumpărat clarinete, al treilea o trompetă. Când au părăsit școala, au studiat în cadrul Academiei Regale de Muzică și astăzi fac parte din trupe sau orchestre care cântă numai muzică clasică.

John nu a avut niciodată destulă joacă în viața lui. Curtea școlii era un pătrat betonat, prea mic pentru jocuri, iar ”pauzele” dintre lecții nu erau niciodată de ajuns. Temele și treburile familiale îi limitau joaca acasă. Prin urmare, nu și-a dezvoltat niciodată imaginația, fantezia. E adevărat că i se predau lecții de lucru manual și că era destul de priceput, dar nu i s-a permis niciodată să creeze ce l-ar fi îndemnat instinctul lui de joacă, așa că ,de când a părăsit școala, n-a mai atins o rindea sau o daltă. De curând, pe când vizitam o școală mare din nordul țării, i-am privit pe elevi cum uneau bucăți de lemn și confecționau cu lovituri de ciocan tăvi și boluri de aramă. L-am întrebat pe profesor: ”Câți dintre acești băieți vor continua aceste activități ca hobby?” El a oftat și mi-a răspuns: ”Niciunul, nici măcar unul.” Cauza este că cei mici  nu lucrează, ci se joacă, și nu e niciun fel de joacă în a confecționa la comandă fel de fel de obiecte.

Din cauza acestei lipse a jocului din viața lui, John Smith a ajuns în anii următori să se joace prin intermediari. Stătea și țipa la meciurile de fotbal profesional și la cele de cricket (dar mai politicos); i se părea dificil să fie singur și avea, prin urmare, nevoie de companie la bar, la clubul de darts sau în partidul politic. Nu a fost niciodată cu adevărat creativ, sau măcar constructiv; creativitatea cere joacă și poate la asta se gândea Barrie cînd spunea că geniul este puterea de a fi din nou copil când vrei.

Vărul îndepărtat al lui John Smith, Reginald Smythe, a mers la o școală publică, dar dezvoltarea lui în punctele esențiale a fost cea a bietului John. Avea aceeași acceptare a lucrurilor de mâna a doua în viață, aceeași negare a iubirii și a bucuriei. Datorită faptului că părinții lui foloseau înlocuitori parentali, meditatori, dădace și guvernante, se poate ca Reginald să fi scăpat de unele interdicții și tabuuri stupide, dar acceptarea situației prezente în viață, alături de teama complementară de nou, l-au pus pe Reggie în aceeași barcă cu John.

Sunt aceste imagini ale lui John și Reginald caricaturi simplificate sau nu? Nu sunt tocmai caricaturi, dar nu am dat imaginea completă. Am lăsat la o parte umanitatea caldă a amândurora, umanitate ce supraviețuiește celei mai rele formări de caracter. Numiții Smith și Smythe ai vieții sunt în mare oameni decenți și prietenoși, plini în același timp de credințe și superstiții, de încrederi și loialități puerile. Ei și semenii lor compun masa cetățenilor care fac legi și cer omenie; ei sunt cei ce decretă că animalele trebuie ucise cu milă, că animalele de companie trebuie îngrijite corespunzător, dar se opresc când vine vorba de animale dăunătoare, permițând și folosind fără conștiință otrăvuri crude care ard intestinele șobolanilor. Și se opresc și când vine vorba de inumanitatea omului față de om, acceptând un cod penal necreștinesc fără a se gândi, așa cum acceptă uciderea oamenilor în război drept fenomen natural.

John și vărul lui mai bogat sunt de acord că legile privitoare la iubire și căsătorie ar trebui să fie stupide, nemiloase și pline de ură. Sunt de acord că trebuie să fie o lege pentru bărbați și alta pentru femei în ce privește iubirea. Ambii pretind ca fetele pe care le iau de soții să fie virgine, iar dacă sunt întrebați dacă sunt ei înșiși virgini, se încruntă și spun ”Un bărbat este diferit.” Ambii sunt suporteri convinși ai statului patriarhal, chiar dacă nu au auzit vreodată acest termen. Au fost transformați într-un produs pe care statul patriarhal îl consideră necesar pentru a-și continua existența. Emoțiile lor tind să fie mai mult emoții de masă decât individuale. La mult timp după ce au părăsit școala pe care au urât-o ca elevi, ei exclamă ”Eu am fost bătut la școală, domnule, și mi-a prins bine” și-și  trimit copiii la o școală asemănătoare. În termeni psihologici, își acceptă tatăl fără a se revolta, asimilează complexul lui Oedip în propriul sistem și astfel duc mai departe autoritatea paternă de-a lungul generațiilor.

Îl aud pe vechiul meu prieten, Colonelul Blimp, tunând și fulgerând: ”La naiba, domnule, și de ce să nu fie așa? Civilizația ar fi în regulă dacă voi, băgăcioșii nemulțumiți, nu i-ați mai stârni pe tinerii inocenți împotriva părinților, cei ce au construit Imperiul, au inventat, au făcut comerț și au adus la lumină părțile păgâne ale lumii.” Și, într-o oarecare măsură, are dreptate. Metoda noastră de formare a caracterului ne-a adus succes în ce privește lucrurile materiale, ne-a asigurat un standard de viață ridicat. Adevărat, a dus la inegalități mizerabile între bogați și săraci, dar acestea dispar treptat sau sunt reduse. Mulți vor fi de acord cu comuniștii când spun că, odată ce este rezolvată problema materială, viața va fi plină, satisfăcătoare și liberă. Eu unul nu pot crede asta. Puțina libertate economică pe care am văzut-o nu a fost încurajatoare. Aristocrația engleză a fost liberă timp de generații, dar produsele ei nu au avut mare merit. Argumentul adus de comuniști conform căruia aceasta se datora sentimentului de vinovăție față de exploatarea muncitorilor mi se pare a fi unul slab.  Libertatea economică ce duce la o bucătărie electrică americană nu duce la mai multă fericire sau înțelepciune; tot ce face este să permită mai mult confort, iar acesta este curând acceptat automat și-și pierde valoarea emoțională. Soluția economică nu va elibera de una singură niciodată lumea de ură și nefericire, crimă și scandal, nevroză și boli.

Pare că am pictat o imagine cam neagră a rezultatului educației forțate a lui John Smith, dar cine poate numi imaginea lumii albă sau măcar gri? Nu mulți vor pune la îndoială lucrurile gata stabilite. La școală întrebările nu sunt permise decât profesorului; acasă copiii sunt văzuți, dar nu auziți. Dacă avem chef astăzi să punem întrebări  putem postula câteva întrebări ciudate. De ce omul pare să aibă mai multe boli decât animalele? De ce omul urăște și omoară în râzboi, pe când animalele nu fac asta? De ce crește rata cancerului și de ce sunt cheltuite milioane pe tratamente mecaniciste? De ce atâtea sinucideri? De ce au loc atâtea crime sexuale nebunești? De ce există ura proiectată din antisemitism? De ce există ura față de negri și linșarea acestora? De ce există bârfă, vorbit pe la spate, gelozie, invidie și ciudă? De ce continuă să existe religii care și-au pierdut demult iubirea, speranța și caritatea? De ce este sexul o glumă obscenă?  De ce a fi bastard este o dizgrație socială? De ce există o mie de întrebări despre starea de eminență civilizată cu care ne lăudăm?

Pun aceste întrebări pentru că sunt de profesie învățător, adică un om care are de-a face cu tinerii. Le pun pentru că întrebările puse atât de des de profesori sunt cele fără importanță, cele legate de materiile școlare. Întreb ce bine ne pot aduce discuțiile despre matematică, franceză, istorie sau oricare altă materie, când aceste subiecte nu fac o ceapă degerată când vine vorba de chestiunea mai mare a împlinirii naturale a vieții? Vorbesc în fața unui corp didactic. Încep prin a spune că nu voi vorbi despre materii, disciplină sau lecții. Timp de o oră sunt ascultat în tăcere absorbită și, după aplauze sincere, președintele anunță că sunt pregătit să răspund la întrebări. Cel puțin trei sferturi din întrebări se referă la materii și predare. Nu spun asta cu sarcasm sau superioritate, ci doar cu tristețe, pentru a arăta cum pereții clasei și clădirile asemănătoare închisorii îngrădesc perspectiva profesorului și-l împiedică să vadă elementele esențiale ale educației. În munca lui se ocupă de ceea ce se află deasupra gâtului copiilor, și, prin urmare, partea lor emoțională, vitală, este teritoriu străin pentru el. Nu poate el schimba mediul, dar îmi doresc să văd o mai mare mișcare de rebeliune printre profesorii noștri mai tineri. Educația superioară și diplomele universitare nu afectează cu nimic relele societății. Un nevrotic educat este asemănător unuia needucat. În toate țările, capitaliste, socialiste, comuniste, se construiesc școli elaborate pentru a educa tineretul, dar minunatele lor laboratoare, ateliere și lecții de olărit nu pot face nimic pentru a-i ajuta pe John, Per sau Ivan să învingă tipul de cămin și de mediu social pe care am încercat să le descriu.

Extras și tradus din A. S. Neill – The Free Child, 1953.

Din fericire, există și altfel de copii, așa cum vei afla din celelalte două articole:

Copilul auto-reglat

Copilul semi-liber