de John Holt
Mulți oameni par să creadă că a avea grijă de copii înseamnă a te întreba în orice situație care este cel mai stupid și periculos lucru pe care l-ar putea face aceștia și apoi a te purta de parcă sigur îl vor face. Într-o călduroasă dimineață de aprilie cântam la violoncel pe malul lacului în grădina publică din Boston. La margine, lacul are vreo 30 de centimentri, poate mai puțin. De jur împrejur e o bordură lată de granit. De-a lungul orei și jumătate cât am stat acolo, patru mame s-au apropiat, fiecare cu câte un copil mic în grijă. Cel mai mic avea cam un an și jumătate, cel mai mare aproape trei. Fiecare copil era interesat de apă și voia să se apropie pentru a se uita la ea. Fiecare mamă a presupus că dacă cel mic se apropie de apă va cădea înăuntru. Nu au țipat la copii și nu i-au amenințat, dar toate s-au grăbit să se pună între ei și apă, au încercat să le distragă atenția sau să-i întoarcă în altă direcție. În mod firesc, cu cât încercau mai mult să țină copiii departe de apă, cu atât aceștia se străduiau mai mult să o vadă, în ciuda avertizărilor din ce în ce mai disperate: ”Nu, nu, o să cazi, o să cazi!”.
Dar toți acești copii mergau bine și stabil, trecuseră demult de perioada în care se clătinau și cădeau. Șansele ca ei să cadă în apă, dacă n-ar fi fost hărțuiți și grăbiți să devină neatenți și nesăbuiți, ar fi fost, pentru copilul cel mai mic de peste o sută la unu, iar pentru cei mai mari de un milion la unu.
Dacă aceste mame sunt ”grijulii” în felul acesta destul timp, au foarte multe șanse să obțină tocmai comportamentul pe care nu și-l doresc. Copiii mici sunt într-adevăr foarte atenți la început – priviți-i pe o scară sau pe niște trepte, hotărând dacă să pășească mai departe sau să se târască până jos. Sunt nerăbdători să încerce lucruri noi, dar în același timp au un simț remarcabil de precis a ceea ce pot sau nu face, iar pe măsură ce cresc, judecata lor devine din ce în ce mai bună. Dar acești copii care sunt ținta îngrijorării mamelor ajung aproape sigur ori prea timizi să încerce orice, ori prea nesăbuiți și neatenți să știe ce pot încerca și ce ar trebui să evite.
Pentru a dovedi că nu le e frică, vor încerca să facă lucruri pe care niciun copil conștient și atent nu le-ar face și, după ce s-au pus în pericol, nu vor fi destul de încrezători și calmi pentru a ieși din acea situație.
Acum câțiva ani am vizitat un loc de joacă din Holland Park, Londra. Parcul era plin de copaci pentru cățărat, funii pentru legănat și alte lucruri ”periculoase”. I-am întrebat pe tinerii care se ocupau de locul de joacă dacă se răneau mulți copii acolo. Mi-au spus ”Nu, nu de când le-am spus adulților că nu pot intra.” Când mamele puteau intra, le spuneau non-stop copiilor ”Nu face asta, nu face aia, e prea periciulos.” Copiii erau atât de furioși și umiliți de aceste vorbe încât dintr-un spirit de ”Îți arăt eu” se grăbeau să se urce într-un copac înalt sau să folosească un aparat prea dificil. Odată ce erau în pericol, cu vorbele mamelor în urechi (”O să cazi, o să cazi”), își ieșeau din fire repede și cădeau. Așa că oamenii care îngrijeau locul de joacă au construit o mică zonă de așteptare pentru mame, unde acestea să poată sta și discuta, dar fără să-și vadă copii jucându-se. De-atunci, mi-au spus, cea mai gravă rană pe care au avut-o a fost o gleznă luxată ușor. Lăsați singuri, copiii făceau alegeri foarte prudente cu privire la riscurile pe care și le asumau – asta pentru că, plăcându-le aventura, desigur că-și doreau un oarecare risc. În același timp, învățau să fie calmi și adunați în situații riscante.
Unii oameni nu vor deloc să creadă asta. Acum câteva zile, la o întâlnire despre homeschooling, am cunoscut o astfel de persoană, care lucra la o agenție de ”servicii”, o apărătoare preofesionistă a copiilor și furnizoare de ajutor obligatoriu. Era foarte enervată de tot ce spusesem despre a le da copiilor responsabilități și drepturi, a-i lăsa să facă munci serioase – și mai presus de toate, a-i lăsa să stea acasă singuri. A insistat că cei mici nu judecă destul pentru a face aceste lucruri. Pentru a dovedi, mi-a spus o poveste despre fiica ei de 12 ani. A spus-o pe un ton foarte ciudat și contradictoriu. Pe de o parte, părea că vorbește mai mult din durere decât din furie – ”Mi-aș dori să nu fiu nevoită să spun asta, dar trebuie s-o fac.” Pe de alta, vocea îi era plină de încântare și triumf – ”Vedeți, asta dovedește că nu poți avea încredere în copii, ci e nevoie de oameni ca mine (pentru că majoritatea oamenilor nu e calificată) să aibă grijă de ei.”
Povestea era că într-o seară pusese cina la foc pe aragaz și în cuptor. A avut nevoie să plece de acasă pentru o vreme și i-a spus fiicei sale să aibă grijă de mâncare. Detaliile au fost vagi; nu era clar dacă i-a spus fetei să oprească focul la o anumită oră sau urma să vină ea la timp pentru a face asta. În orice caz, când s-a întors acasă după zece minute (așa ne-a spus), cina era arsă, casa era plină de fum și cine știe ce alte dezastre se mai întâmplaseră. Povestea, așa cum a spus-o ea, e greu de crezut; dacă lași mâncarea pe foc cu zece minute mai mult decât trebuie nu te alegi de obicei cu o casă plină de fum. ”Vedeți,” femeia tot insista pe tonul ei trist dar triumfător, ”biata fată a făcut cum a știut mai bine, dar e doar un copil, nu judecă”. Pentru că învățasem într-un sfârșit când e utilă discuția în contradictoriu și când nu, nu am întrebat de câtă judecată e nevoie pentru a stinge un aragaz. Nici nu i-am spus, cum mi-ar fi plăcut: ”Doamnă, nu știu ce jocuri jucați dumneavoastră și fetița sau din ce motive, dar știu o mulțime de copii care au jumătatea vârstei ei și care pot și adeseori planifică o masă, cumpără toată mâncarea și o gătesc.”
Această profundă lipsă de încredere în copii, această presimțire că în orice secundă pot face ceva teribil de stupid sau distructiv, a otrăvit de ceva vreme aerul din orice grădiniță, creșă și centru de zi pentru copii – iar oamenii care îmi arată aceste locuri cred întotdeauna că îmi arată cele mai bune instituții de acest fel. Oamenii care lucrează în ele, de obicei tinere femei foarte plăcute, blânde și inteligente, simt din plin această anxietate. Oricât de mult și-ar dori, nu se pot relaxa niciodată cu o discuție, un joc sau un proiect calm și tăcut cu unul sau doi copii, ci trebuie mereu să arunce priviri îngrijorate prin cameră pentru a se asigura că toți copiii fac câte ceva și nimeni nu face ceva rău. Rezultatul este că un copil nu are niciodată atenția completă a adulților; aceștia se uită mereu cu coada ochiului la altcineva. Neliniștea lor tinde să-i facă pe copii neliniștiți, chiar și atunci când fac lucruri care le plac.
Am văzut o mulțime de astfel de grupuri de copii mici în grădina publică, creșe sau grădinițe care vin la un picnic, o plimbare cu barca pe lac sau doar pentru o sesiune de joacă în aer liber. Aproape de fiecare dată mă uit câteva minute la copiii care se joacă. Mă uit și la adulții care au în grijă aceste grupuri. Aproape niciunul nu pare să simtă vreo plăcere în compania copiilor. Cei mai mulți, de fapt, arată furioși și le spun mereu copiilor cu voci aspre și neplăcute ”Stai cuminte, taci din gură, nu fugi, nu mai face asta, stai lângă mine” . Dar chiar și puținii adulți care nu par furioși sunt rareori fericiți. Aproape niciodată nu-mi aruncă genul de priviri complice și conspiraționale pe care le primesc deseori de la mamele care mă văd admirându-le și bucurându-mă de priveliștea copiilor lor. Femeile care au grijă de aceste grupuri sunt prea îngrijorate de toate lucrurile rele care se pot întâmpla pentru a putea simți vreo plăcere în compania celor mici. Și totuși, ce s-ar putea întâmpla? Strada e departe, dincolo de un gard și chiar dacă un copil ar încerca să fugă într-acolo, ceea ce n-am văzut întâmplându-se niciodată, nu i-ar lua unui adult mai mult de câțiva pași să-l ajungă.
Nu e numărul de copii pentru fiecare adult, ci numărul total de copii cel care pare să determine cât de anxioși sunt adulții. În acest sens, un grup de treizeci de copii îngrijit de cinci adulți nu este ca un grup de șase copii îngrijit de un adult, pentru că într-un grup mare de copiii fiecare dintre cei cinci adulți se îngrijorează pentru toți cei treizeci de copii. Cu cât e mai mare grupul, cu atât e mai mare grija, oricâți adulți ar fi în jur.
e greu sa iti infrangi instinctul de a-i spune copilului tau: ai grija! eu stiu ca repet prea des cuvantul asta. Mi s-a intamplat sa cada in cap de la a treia treapta, iar eu sa fiu la cativa cm de distanta. Baiatul meu face acusi doi ani si e foarte grabit. Si pe strada, alearga mereu si se impiedica des. Sper din suflet sa nu il fi facut mai predispus la accidente prin dadaceala mea continua.
Te cred, Maria. Până și mie îmi tresare inima câteodată la vederea unui copil cățărat pe cine știe unde și nici nu-s mamă încă. Îmi imaginez cât o fi de greu să te abții, să-ți înghiți cuvintele, să ai încredere în competența copilului. Primim de peste tot mesaje legate de ”nesăbuirea”, ”nepriceperea” și ”inconștiența” copiilor, noi înșine am fost probabil tratați cu grijă excesivă de părinți iubitori, vedem copii împiedicați și predispuși la accidente în orice parc sau loc de joacă. E complet justificat, însă nu înseamnă că n-ar trebui să încercăm, treptat, să le acordăm mai multă încredere și libertate. Sunt sigură că pe parcurs încrederea ne va fi confirmată de comportamentul copilului. Pentru partea a doua o să traduc un fragment dintr-o carte care mi-e foarte dragă, poate cea mai dragă: The Continuum Concept, de Jean Liedloff. Ea explică foarte frumos și convingător de ce tratamentul acesta excesiv de grijuliu este contraproductiv.
Andreea, când am început să-ți citesc blog-ul, aveam un desk-job în București. Între timp m-am hotarât să-mi cercetez puțin pasiunea și interesul pe care le am către copii, educație, și mai ales educație liberă. Acum lucrez într-un afterschool din Lisabona (în cadrul unui proiect de voluntariat), unde pot să văd first-hand multe din lucrurile despre care scrii aici. Îți mulțumesc foarte mult pentru blogul ăsta, it’s really helping. 🙂
Dragă Laura,
Mă bucur mult că te ajut prin ce scriu aici. Sună foarte interesant ce faci tu acolo, poate ne povestești mai pe larg când ai puțin timp.
Super interesant. Felicitari pentru blog 🙂 Un singur lucru nu am curaj sa il fac acum cu Sasha, sa il las sa alerge, are un an si doua luni. Deci, cand alearga, ma duc si il iau de mana, mi-e frica, recunosc. Lucram, totusi la aceste temeri. 🙂
Multumesc mult! Ma bucur ca-ti place. 🙂
Temerile astea sunt inevitabile, important e sa le constietizam si sa nu le lasam sa ne ghideze mereu. Cred c-ar fi bine sa nu le transmitem copiilor lipsa de incredere, ci contrariul. Sigur ca vor cadea si se vor lovi, dar asta face parte din procesul de invatare.
Te mai astept pe aici!
Eua aveam 21 de ani cand am facut cartofi prajiti fara ulei in tigaie si am umplut tot apartamentul de fum…:))) Noroc ca eram singur acasa si am limitat proportiile dezastrului. Deci am actionat matur si iResponsabil 😉
:)). Asta-i alta fateta a discutiei, de obicei neluata in seama. Si eu inca mai fac “boacane”, ma mai impiedic, mai scap chestii pe jos. Probabil e de cugetat si la ce anume le cerem copiilor si ce asteptari avem de la ei.
pai si daca te lasau mai devreme sa incerci.. nu-ti sedea bine acum matur, responsabil si cu cartofi prajiti comestibili? 🙂
glumim, glumim, da` cred ca parintele trebuie sa fie impacat mai intai cu sine, sa-si intelaga fondul temerilor si abia apoi se scuture de ele – toate neaparat inainte de a-i da verde copilului intr-o experienta care se poate lasa cu dezastre ‘scontate’. nu cred deloc in zambetul ala fals; “uite ca pot, mi-l cresc liber”, dar in strafunduri tremur de groaza si neincredere ca poate se va opari, arde, sparge capul .. ne , ne..
parintii nu trebuie sa se intreaca pe sine, ci mai intai sa fie in acord cu propriile sentimente. asta e reperul pt tot ceea ce urmeaza. si abia de aici se poate indrazni
Offtopic la acest post, dar relevant pt blog…
Cred ca ti s-ar parea interesant modul de abordare al acestei scoli:
http://www.sudval.org/
“Sudbury Valley School – The cutting edge school for independent children”
Bun venit, Cristi!
Ai nimerit, mi se pare foarte interesantă școala Sudbury. O descoperisem acum ceva vreme. Mi se pare cel puțin la fel de interesantă precum Summerhill, poate chiar mai interesantă, pentru că nu sunt profesori și nici ore. Poate ți s-ar părea interesant să afli că Peter Grey, psihologul ale căror articole le poți citi aici pe blog, a avut copiii acolo și e foarte mulțumit. Are chiar niște articole despre Sudbury: http://www.psychologytoday.com/blog/freedom-learn/201006/freedom-bullying-how-school-can-be-moral-community.
Buna Andreea. Foarte interesant blogul tau si mi-ar fi placut sa-l fi descoperit mai devreme… Imi dau seama ca nu ne nastem parinti si nici nu prea ne pregatim sa devenim parinti. Invatam si noi odata cu cresterea copiilor nostri…Dar sincer, n-ar strica ceva cursuri pentru acei tineri care se pregatesc sa devina parinti sau care sunt deja…
Bun venit, Alina!
Ma bucur ca m-ai descoperit! Si eu am impresia ca a fi parinte e cea mai complexa si frumoasa experienta pe care o putem avea in viata. Sunt si cursuri, desi trebuie sa stii sa alegi greul de neghina. Eu recomand cursurile de Comunicare Nonviolenta, atat pentru relatia cu copiii, cat si pentru cea de cuplu.
Imi pare bine ca ni te-ai alaturat si sper sa te citim cat mai des. 🙂
Mi se pare oportuna intrebarea de ce parintii actioneaza protector: din teama, din dorinta de a se confirma si a-si lustrui imaginea proprie? In momentul in care am descoperit si realizat cand si din ce motiv actionam sunt sigura ca se schimba ceva si in comportamentul nostru.
Protectia unui copil nu are unitate de masura dar stim din neurobioligie ce efecte nocive asupra procesului de invatare poate avea o protectie neadecvata temperamentului copilului. Copiii supraprotejati sunt in existenta lor de fapt la fel de “neglijati” ca si copiii parasiti de parinti.
Reactia la supraprotectie e fie de a deveni docil si “tamp” fara creativitate si initiativa sau de a deveni “gica contra” in opozitie in loc de autenticitate.
Eu aveam 3 ani cand ma lasa mama singura in casa, pana venea celalat parinte de la serviciu, si ori de cate ori trebuiau sa plece cu treaba in oras. N-aveam voie sa deschid nimanui, nici sa ma joc la priza, nici la fantana, nici la bazinul cu apa, etc. Nici sa deschid usa nimanui.
N-aveau nici un fel de protectie speciala pentru astea si n-am patit nimic, le-am respectat : la 3 ani. Mai tarziu, si sora mea a trecut prin aceleasi reguli, tot de la 2-3 ani si a fost ok.
Buna, Tzipi! 🙂
Si la mine a fost cam asa, doar ca aveam vreo 5 ani si un fratior mai mic. La fel, ne-am descurcat fara probleme. Poate parea ca incurajam neglijenta, dar chiar nu-i asa. Mi se pare important sa avem incredere in copii si sa nu pornim de la idei preconcepute cand vine vorba de ce pot si ce nu pot face.
Fetita noastra mai mare a cerut in nenumarate ori sa o lasam singura acasa de pe la varsta de 4 ani, ceea ce am si facut in mod succesiv. Am intampinat priviri destul de urate din partea altor parinti care ne considerau inconstienti sau neprotectori cand fetita a povestit mandra ca ea sta acasa singura si ii place!
da,sunt de acord ca mamele trebuie sa le lase copiilor libertatea de a explora si de a-si deschide aripile.
Bun venit!
Iti multumesc pentru comentariu si sper sa fie primul din multe! Lectura placuta!
Am citit articolul tau, e interesant, dar tot imi e frica sa-i dau prea mare libertate copilului meu! Are 2 ani jumate si alearga mereu, nu are astampar, nici in casa, nici afara! Alearga mereu, iar cand il vad ca se apropie de coltul starzii parca si vad o masina cum se apropie si automat strig la el sa se opreasca! El stie sa se fereasca de masini, dar totusi, daca masina vine prea repede? daca el nu reactioneaza destul de repede iar eu pana sa ajung la el e prea tarziu! Ce fac atunci? Nu regret ca i-am dat prea multa libertate?
Daca il las acasa singur (la 2 ani jumate sigur nu se pune problema!) si-l gasesc ca s-a suit pe scaun, apoi pe masa, apoi la sertar sa ia bibelourile sau nu stiu ce mai vrea el de acolo, si apoi cade cand incearca sa se dea jos? sau ca a dat cu mingea in TV si l-a spart, sau vitrina? Nu o sa regret apoi ca l-am lasat singur prea devreme?
Nu spun ca nu o sa fac lucrurile astea, o sa iese si singur afara, o sa stea si singur acasa, o sa vina si timpul cand nu o sa mai strig la el afara, dar mai e pana atunci!