de Alfie Kohn
Petrece puțin timp într-un loc de joacă, vizitează o școală sau mergi la petrecerea de ziua unui copil și poți fi sigur că vei auzi în repetate rânduri cuvântul ”Bravo!”. Chiar și copiii foarte mici sunt lăudați pentru că bat din palme. Mulți dintre noi emit astfel de judecăți la adresa copiilor atât de des, încât acestea au devenit aproape un tic verbal.
Destule cărți și articole ne sfătuiesc să nu ne bazăm pe pedepse, de la palme la izolarea forțată (”pauza” sau ”time out”). Ocazional, cineva ne roagă chiar să regândim obiceiul de a mitui copiii cu abțibilduri sau mâncare. Dar trebuie să cauți foarte mult ca să găsești un cuvânt descurajant despre ceea ce este numit cu indulgență întărire pozitivă.
Ca să nu fie neînțelegeri, ideea nu este să punem la îndoială importanța sprijinirii și încurajării copiilor, nevoia de a-i iubi, de a-i îmbrățișa și de a-i ajuta să se simtă bine în pielea lor. Lauda este, totuși, o cu totul altă poveste. Iată de ce:
1. Manipulează copiii
Să presupunem că oferi o recompensă verbală pentru a întări comportamentul unui copil de doi ani care mănâncă fără să dea pe jos sau al altuia de cinci ani care își strânge acuarelele. Cine trage foloasele? Este posibil ca a le zice copiilor că au făcut o treabă bună să aibă mai puțin de-a face cu nevoile lor emoționale și mai mult cu confortul nostru?
Rheta DeVries, profesor la Universitatea din Northern Iowa, numește aceste laude ”control îndulcit”. La fel ca recompensele tangibile – sau pedepsele – acestea sunt un mod de a-i face pe copii să se supună dorințelor noastre. Pot fi eficiente în a obține acest rezultat (cel puțin pentru o vreme), dar diferă mult de a lucra împreună cu ei – de exemplu, atrăgându-i într-o discuție despre ce face ca o clasă (sau o familie) să funcționeze bine sau cum sunt afectați ceilalți de ceea ce facem sau nu facem. A doua abordare este mult mai respectuoasă și e mult mai probabil să îi ajute pe copii să devină adulți grijulii.
Motivul pentru care lauda poate funcționa pe termen scurt este faptul că cei mici sunt însetați de aprobarea noastră. Dar avem responsabilitatea de a nu exploata această dependență pentru propria comoditate. Un ”Bravo!” pentru a întări ceva ce ne face viețile puțin mai ușoare poate fi un exemplu de profit de pe urma dependența copiilor. Copiii pot ajunge să se simtă manipulați, chiar dacă nu pot explica exact de ce.
2. Transformă copiii în dependenți de laude
Ca să fim corecți, nu orice laudă este o tactică intenționată de a controla comportamentul copiilor. Uneori le facem complimente pentru că suntem cu adevărat mulțumiți de ce au făcut. Chiar și atunci, totuși, merită să analizăm cu atenție. În loc să crească stima de sine a copiilor, lauda poate mări dependența lor față de noi. Cu cât spunem mai des ”Îmi place cum ai…” sau ”Ce bine ai…”, cu atât ei ajung să se bazeze mai mult pe evaluările noastre, pe deciziile noastre despre ce e bine și ce e rău, în loc să învețe să-și formuleze propriile judecăți. Astfel ajung să-și măsoare valoarea în termeni de ce ne face pe noi să zâmbim și să le arătăm acceptare.
Mary Budd Rowe, cercetător la Universitatea din Florida, a descoperit că elevii lăudați des de profesorii lor sunt mai ezitanți în răspunsuri, mai înclinați să răspundă sub forma unei întrebări (”Ăăă, șapte?”). Tind să se distanțeze de ideea pe care tocmai au propus-o deîndată ce un adult nu este de acord. Și sunt mai puțin dispuși să persevereze într-o sarcină grea sau să-și împărtășească ideile cu colegii.
Pe scurt, ”Bravo!” nu îi liniștește pe copii; în ultimă instanță, îi face să se simtă mai puțin siguri. Poate chiar crea un cerc vicios și, cu cât îi lăudăm mai mult, cu atât ei par să aibă mai multă nevoie de laudă, așa că îi mai lăudăm puțin. Din păcate, unii copii vor ajunge adulți care au la rândul lor nevoie de cineva care să-i bată pe umăr și să le spună că ce au făcut este în regulă. Sigur nu ne dorim asta pentru fii și fiicele noastre.
3. Le răpește copiilor plăcerea
Dincolo de chestiunea dependenței, un copil merită să se bucure de propriile realizări, să se simtă mândru de ce a învățat să facă. Merită de asemenea să decidă când să se simtă astfel. Însă, oricând spunem ”Bravo!”, îi spunem copilului cum să se simtă.
Desigur, există momente când evaluările noastre sunt adecvate, iar sfaturile noastre sunt necesare – în special în relația cu copiii mici și cu preșcolarii. Dar un șuvoi constant de judecăți de valoare nu sunt nici necesare, nici utile pentru dezvoltarea copiilor. Din nefericire, s-ar putea să nu se fi înțeles că ”Bravo!” este o evaluare la fel ca ”Foarte urât!”. Cea mai importantă trăsătură a unei judecăți pozitive nu este faptul că e pozitivă, ci că este o judecată. Iar oamenilor, inclusiv copiilor, nu le place să fie judecați.
Prețuiesc momentele în care fiica mea reușește să facă ceva pentru prima oară sau face ceva mai bine decât până atunci. Dar încerc să mă opun tendinței de a-i spune ”Bravo!” pentru că nu vreau să-i stric bucuria. Vreau să-și împărtășească plăcerea cu mine, nu să se uite la mine așteptând un verdict. Vreau să exclame ”Am reușit!” (așa cum face deseori), nu să mă întrebe nesigură ”A fost bine?”.
4. Îi face să-și piardă interesul
”Ce pictură frumoasă!” îi poate face pe copii să continue să picteze cât timp ne uităm la ei și îi lăudăm. Dar, ne avertizează Lilian Katz, una dintre figurile de autoritate ale țării în educația timpurie, ”odată ce atenția este retrasă, mulți copii nu se vor mai apropia de acea activitate vreodată”. Într-adevăr, un corp impresionant de cercetări științifice a arătat că, cu cât îi recompensăm mai mult pe oameni, cu atât tind mai mult să-și piardă interesul pentru ceea ce au avut de făcut ca să capete recompensa. Căci scopul nu mai e să deseneze, să citească, să gândească sau să creeze – ci să obțină răsplata, fie că e o înghețată, un abțibild sau un ”Bravo!”.
Într-un studiu tulburător condus de Joan Grusec de la Universitatea din Toronto, copiii mici care erau frecvent răsplătiți pentru dovezile de generozitate tindeau să fie mai puțin generoși în viața de zi cu zi decât alți copii. De fiecare dată când auziseră ”Ce frumos ai împărțit cu copiii!” sau ”Sunt așa de mândru de tine că ai ajutat!” deveniseră mai puțin interesați să împartă sau să ajute. Aceste acțiuni au ajuns să fie văzute nu ca ceva valoros în sine, ci ca ceva ce trebuie făcut pentru a obține o anumită reacție de la un adult. Generozitatea a devenit un mijloc de a atinge un scop.
Îi motivează lauda pe copii? Sigur că da. Îi motivează să obțină laude. Din păcate, asta se întâmplă deseori pe socoteala interesului față de acțiunea care a stârnit lauda.
5. Reduce reușita
Ca și cum nu ar fi fost de-ajuns că lauda poate submina independența, plăcerea și interesul, ea poate de asemenea interveni în calitatea acțiunilor copiilor. Cercetătorii confirmă constant faptul că cei care sunt lăudați pentru că s-au descurcat bine la o sarcină creativă tind să se încurce la următoarea – și nu o rezolvă la fel de bine precum copiii care nu au fost lăudați deloc.
De ce se întâmplă asta? În parte pentru că lauda creează presiunea de ”a continua să se descurce bine” care îi împiedică să facă tocmai asta. În parte pentru că interesul pentru ceea ce fac s-ar putea să fi scăzut. În parte pentru că sunt mai puțin dispuși să-și asume riscuri – o cerință indispensabilă pentru creativitate – deîndată ce încep să se gândească la modul în care să mai primească recompense verbale.
Mai general, ”Bravo!” este o reminiscență a unei abordări a psihologiei care reduce viața umană la comportamente care pot fi observate și măsurate. Din nefericire, aceasta ignoră gândurile, sentimentele și valorile care stau în spatele comportamentelor. De exemplu, un copil poate împărți o gustare cu un prieten pentru a atrage lauda sau pentru a se asigura că celălalt copil mănâncă destul. Lauda pentru că a împărțit ignoră aceste motive diferite. Mai rău, chiar promovează motivul mai puțin dezirabil făcându-l pe copil mai predispus să vâneze lauda în viitor.
Ce să spui și să faci în loc de ”bravo”? Află din partea a doua.
Copyright 2001 by Alfie Kohn. Reprinted from Young Children and translated by Andreea, with the author’s permission. For more information, please see www.alfiekohn.org.
E un subiect ceva mai sensibil.
Lauda are efecte daunatoare cand este laudat copilul dar are efecte benefice cand este laudata actiunea copilului. Cum se zice… person vs. process praise.
Uite un filmulet care descrie mai bine:
http://www.youtube.com/watch?v=TTXrV0_3UjY
După ce am văzut filmulețul, am rămas cu întrebarea: De ce nu au încercat și un lot fără laude?
Poate merge varianta cu lauda acțiunii la copiii mai mari, dar cei mici nu prea fac diferența între ei și acțiunile lor.
Cred că e un caz bun pentru a testa intenția cu care comunicăm. Vrem să ne asigurăm că va mai face acțiunea respectivă sau vrem să-i arătăm că ne bucurăm, suntem mândri, încântați etc.? Vrem să creăm o legătură între noi și copil sau doar să îl obișnuim să facă ce credem noi că e bine, frumos, drept…?
Sunt sigură că cei mici detectează intenția cu care le vorbim. Și, din păcate, mulți oameni au mereu o intenție de controlare sau manipulare a comportamentului copilului, chiar dacă din iubire și din grijă pentru ei.
cred ca este dus un pic la extrema subiectul. nu ma indoiesc ca autoarea se bazeaza pe niste studii in aceasta carte insa un “bravo” cu masura si este cat se poate de pozitiv. copiilor au un feed-back despre rezultatul comportamentelor lor, ii ancoreaza in realitate si le da si un echilibru emotional. lipsa feed-back-ului este cea mai proasta varianta. cea mai benefica este recompensa si urmatoarea este pedeapsa. amintiti-va cand erati copii si parintii va spuneau “bravo” atunci cand faceati ceva bine! eu preferam sa nu imi spuna nimic atunci cand greseam si imi dadeam seama de asta, pentru stiam si eu ca gresesc de cele mai multe ori. deci, sa nu exageram.
Şi totuşi, ce faci când un copil face ceva care te impresionează (chiar şi dacă numai puţin)? Nu spui nimic, doar pentru că nu vrei să-i creezi o dependenţă de laudă?
Să zicem că merg la un vecin şi copilul lor cântă la pian ceva care aduce vag cu Jingle Bells (o performanţă de care eu unu’ nu-s în stare). Când termină ce zic? Că-i mai priceput decât mine dar încă departe de Clayderman (adică-i servesc una caldă şi una rece, la pachet)? Că mi-a plăcut? Că nu m-a dat pe spate? Îl întreb de vreme (adică mă fac că plouă)? Tac mâlc?
În mod normal ar trebui să am o reacţie, nu? Şi cam orice reacţie aş putea avea cred că i s-ar putea găsi oareşice conotaţii negative. Şi-atunci, ce-i de făcut?
(În mod „natural” –unde naturaleţea asta e rezultatul trecerii mele prin viaţă, cum ar veni a expunerii la diverse modele laudă-recompensă / mustrare-pedeapsă, etc.– cred c-aş spune ceva de genul: „Bravo! Eşti tare! Mi-a plăcut. Sper ca peste două’jde ani să vin la tine la concert când defilezi cu orchestra oraşului…” sau ceva de genul ăsta.)
Uite asta m-am intrebat si eu prima oara cand am citit o abordare de genul asta.
Si am simtit ca e adevarat. Mi-a fost foarte clara partea in care te supraordonezi copilului atunci cand ii spui bravo.
Si a urmat o perioada in care nu prea am stiut cum sa ma port. Asa ca am devenit brusc cam rece si am parut mai curand indiferenta in legatura cu “performantele” copilului meu. Si uite asa… pana intr-o zi in care m-am trezit cu fata mea care s-a hotarat sa renunte la toboganul mare pe care se dadea cu placere ca sa se dea pe unul mic de tot, unde o mamica ii tot spunea puiului ei: “good job”, cu un aer vesel si entuziast de numa . hmmm…copila mea era flamanda de laude, mi-am spus. dar tot nu i le-am dat. pentru ca ceva nu-mi era ok. usor usor, dupa ce am reusit sa scap de reflexul evaluativ, am reusit sa-mi recapat naturaletea. sper ca suficient de repede. si am inceput sa inteleg sensul lui ” a participa din tot sufletul”, a fi acolo, a observa, a vedea clar, cu ochii deschisi. si a-i spune copilului tau ca mori de dragul lui pentru ca el e el. si-ti plac si actiunile lui, cu el cu tot. dar nu stai sa le dai note. ci te bucuri, te entuziasmezi….
pe de alta parte, vad un gen de situatie in care un fel de bravo ar fi ok. sunt cele in care tu inveti un copil ceva anume, pentru care el a venit la tine si ti-a zis: vreau sa fac si eu ca tine. sau …esti profesor de balet si ai copii care incearca sa invete miscarile de la tine. si mi se pare normal atunci sa ii spui ca i-a iesit miscarea. si atunci cumva mi se pare ca esti indreptatit sa evaluezi. si sa zici ca a fost bine.
in fine… nu as putea spune ca ma prind exact acum cum sa actionez, sub toate aspectele, nefiind evaluativa.
dar as vrea sa mai discutam.
imi amintesc si un alt moment, in care fata mea a reusit prima oara sa foloseasca mouse. tot cerea ajutor in jur, ca sa i se dea alt video-clip de pe youtube. si, la un moment-dat, cand toti eram atenti la ea, a dat un clic profesionist :D. si a primit aplauze. iar ea a inclinat din cap, ca cineva care stie ca a facut ceva grozav, si apreciaza aprecierile. atunci nu mi s-a aprins nici un beculet, nu mi s-a parut nimic aiurea. de ce, nu prea stiu…
Mai întâi, aceasta e doar prima parte a articolului. 🙂
O să mă grăbesc cu partea a doua, pentru că văd că e un subiect ce stârnește discuții foarte interesante.
E o chestiune sensibilă, știu. Așa cum spune și Alfie la un moment dat, nu ne sugerează să nu le mai arătăm că-i iubim , că-i admirăm, că suntem mândri. Mi se pare firesc să vrei să-i comunici cumva copilului o părere, o mulțumire, o încântare chiar față de ceva ce a făcut sau a zis.
Dar știu, de asemenea, că mulți (foarte mulți) părinți, bunici, profesori emit laude pe bandă rulantă, de multe ori din reflex, pe un ton indiferent, doar ca să mărească șansele ca cei mici să se mai poarte așa și pe viitor. Acolo intenția nu mai e deloc cea de a-i comunica un sentiment sau o încurajare copilului, ci de a-l manipula. Știu că o fac din iubire și din grijă, dar în cazul copiilor, scopul nu scuză mijloacele.
Am ales articolul acesta al lui Alfie pentru că mi s-a părut că pledează pentru o analiză lucidă a motivelor și a intențiilor cu care comunicăm, pentru a vedea dacă nu cumva uneori suntem mai puțin sinceri și autentici decât am vrea să fim.
o continuare:
ma gandeam acum cum s-a schimbat atitudinea mea si, pentru ca am dat exemplul cu toboganul, m-am gandit la asta si … iata cum:
am inceput sa ma joc cu ea, si cu alti copii. ba sa o apuc cand cobora si “sa o arunc in aer”, ba sa pun cu mana o bariera si sa o cobor cand urma sa se dea alt copil, spunandu-i “goooo!…” – chestie care a prins foarte tare, nu o pot povesti aici decat verbal asa ca nu se simte cine stie cat…
desi…la drept vorbind, aici chestia cu bariera a fost un pic manipulativa. copila mea era stresata de faptul ca ii cadeau, pe tobogan, alti copii in spate, care nu asteptau sa ajunga ea jos intai.
deci cred ca, acolo unde se poate, participarea si contaminarea de entuziasm sunt pe departe mai dorite si de dorit. si cand ti-e drag de mori de copilul tau, si te lasi dus de instinct, nici nu-i greu.
Ce înseamnă ”goooo”?
M-a pus pe ganduri aceasta abordare a subiectului “bravo”. Chiar in timp ce citeam aceste randuri copilul meu de doi ani si 3 luni a venit la mine de doua ori spunandu-mi ca a colorat ceva, ca a desenat ceva. de fiecare data i-am spus Bravo mama. Eu intotdeauna am folosit fara restrictie cuvantul asta , incurajarea si lauda pentru reusitele lui, pentru orice ajutor cat de mic pe care mi l-a dat sau pentru fiecare comportament bun cu cei din jur.
Niciodata nu mi-am pus problema ca nu fac bine, ba dimpotriva. SImt ca are foarte multa incredere in ceea ce face , se poate aprecia si singur atunci cand face ceva, de multe ori nu mai asteapta sa-i spun eu ci se incurajeaza singur spunandu-si bravo.
Oare gresesc? Pentru ca acum , dupa ce am citit, parca parca imi dau seama ca prea de fiecare data cand face un desen sau orice isprava, ma cheama sa-l evaluez, sa vad ce a facut el, sa-i spun acel magic Bravo.
Cred ca un oarece adevar exista in aceste constatari si trebuie sa avem grija si cu laudele, ca si cu pedepsele, recompensele.
BRAVO pentru postare 😉
Mulțumesc mult! Mă bucur că v-a plăcut articolul lui Alfie. Sunt sigură că și el s-ar bucura. 🙂
In atelierele de creativitate pe care le facilitez folosesc intrebari atunci cand sunt intrebat despre lucrare. Schimb registrul problemei.
Desenul realizat este ceea ce ti-ai propus ? Ce reprezinta fetita din imagine ?
Va asigur ca analiza comportamentala care foloseste SI acest “bravo” a ajutat multi copii si parinti. Daca izolam acest “bravo” de contextul in care este auzit de copil si daca relatia se bazeaza doar pe “bravo” as putea fi de acord cu cele scrise aici. Dar lucrurile nu stau asa. Si atunci privesc cele scrise aici ca pe o extrema.
Multumesc pentru comentariu, Iulia!
Nu sunt psiholog, deci nu stiu la ce te referi prin analiza comportamentala, dar stiu ca recompensele sunt intens folosite si apreciate de catre psihologi.
Articolul discuta insa relatia parinte-copil si se refera la acele acte de comunicare “false”, care nu pornesc de la sentimente autentice, ci au o intentie manipulatoare. Daca vei avea curiozitatea sa citesti si discutia din sectiunea de comentarii, vei gasi poate unele precizari lamuritoare.
Daca nu, imi pare rau daca vizita ta se rezuma la articolul acesta.
Analiza comportamentala este abordarea la care banuiesc ca se face referire in finalul articolului. Cred ca locul precizarilor ar trebui sa fie in articol, nu in comentarii ( pe care da, le-am citit). Mai ales cand articolul face parte din sectiunea ” adevarul despre recompense si pedepse”, titlu care ma duce cu gandul la manipulare (asta daca tot punem etichete asa drastice).
Articolul este de fapt o traducere, deci nu aș fi putut adăuga propriile precizări. În plus, nu știam cum va fi el discutat de către cititori. În general, prefer să răspund punctual la comentarii.
Legat de titlul sectiunii, il consider perfect potrivit. Din pacate, pedepsele si recompensele de toate tipurile sunt inca folosite si considerate utile, eficiente si potrivite cresterii copiilor, cand adevarul (sustinut si de cercetari din domeniul psihologiei) este ca au numai efecte negative si demonstreaza o totala lipsa de intelegere si respect fata de copii.
E adevarat ca in anumite conditii folosirea recompenselor si pedepselor poate avea efecte negative. Eu cred ca pentru a ajunge la concluzii care au legatura cu realitatea trebuie sa studiem mai multe abordari (nu doar pe cele traduse de dumneavoastra) si sa vedem care sunt rezultatele concrete cand sunt puse in practica. Va asigur ca sunt studii care demonstreaza eficienta recompenselor si pedepselor ( va recomand sa cititi studii din analiza aplicata a comportamentului).
Poate ca psiholog as vedea altfel lucrurile (desi tare ma indoiesc de asta), insa ca viitor parinte si adult preocupat de educatia autentica, nu pot vedea beneficiile controului comportamental prin pedepse si recompense. Chiar daca ar da rezultate (poate dau, insa doar pe termen scurt si doar la nivel extrem de superficial), mi se pare ca in educatie si cresterea copiilor scopul nu scuza mijloacele. Daca mijloacele sunt lipsite de empatie, acceptare si respect autentic fata de o alta fiinta umana, copilul, atunci nu mai conteaza daca dau sau nu rezultate. Iar pedepsele si recompensele se incadreaza in categoria asta. Bineinteles, depinde ce scop ai. Daca vrei de la copil sa fie supus, manierat doar la nivel exterior, “cuminte” si “potolit”, atunci poate ca cel mai nimerit e sa-l dresezi ca pe-un catel. Daca-l respecti si-l cresti cum incerc sa descriu pe blog, n-ai nicio sansa sa ai un copil obedient.
Ca sa nu mai spun ca exista atatea alternative sanatoase la acest duo periculos… De ce sa riscam in loc sa investim un pic mai multa energie si efort in cresterea copiilor? De ce sa alegem un quick fix in loc sa cultivam relatia cu copiii?
Astept cu interes partea a doua. Desi sunt de acord ca cei mici trebuie sa infaptuiasca lucrurile pentru bucuria lor si nu pentru laudele mele, mi se pare totusi lipsit de respect fata de copil si fata de mine sa nu am nicio reactie de niciun fel, indiferent ce face. Este exagerat. Sa il cert e nociv, sa il laud e la fel de nociv. Ar trebui sa ma uit la copil cu o fata lipsita de expresie si sa nu ii ofer niciun reper, sa nu aleg nimic din experienta mea de pana acum care i-ar putea poate folosi? Sunt de acord ca nu trebuie sa abuzam nici de `bravo` si nici de `nu e voie`. Sunt foarte circumspecta in privinta extremelor de orice fel.
Multumesc pentru comentariu!
Partea a doua este publicata deja, am pus link in finalul articolului. O gasesti aici: https://homeschooling.urbankid.ro/2011/02/02/cinci-motive-sa-nu-mai-spunem-bravo-ii/. Sunt curioasa sa aflu parerea ta dupa ce o citesti.
pagina pentru partea a doua nu mi se deschide
Imi cer scuze! Atunci cand am mutat blogul pe urbankid am omis sa corectez unele linkuri, iar de-atunci timpul meu liber s-a redus considerabil. am corectat linkul din articol, sper sa va fie de folos. Multumesc pentru atentionare!
Nu poate fi un om intreg cel care promoveaza un asemenea “articol”. Ganditi-va bine si fiti oameni-romani, si nu occidentali plastifiati si cartonati!
Dar si dumneavoastra sunteti fericita, multumitita cand primiti cuvinte de laura, apreciative pt un articol. Mai putin cand sunt criticate. Ce facem cu Bravo in situatia asta?