V-ați întrebat vreodată de ce elevii americani sunt faimoși pentru cât de slab pregătiți sunt, deși SUA pompează anual sume uriașe în educație și pare a fi centrul inovației în domeniul educațional ? V-ați întrebat vreodată de ce sistemul nostru educațional, ce pare atât de riguros și de ”științific”, produce niște absolvenți atât de slab pregătiți pentru viață? Sau de ce, după atâția ani de școală, există lucruri importante pe care nu le înțelegeți voi înșivă?

Ce înseamnă să fii bine educat?

De Alfie Kohn

Nimeni n-ar trebui să se pronunțe asupra a ce înseamnă să fii bine educat fără a o fi cunoscut pe soția mea. Când am cunoscut-o pe Alisa, era la Harvard, finalizându-și disertația doctorală în antropologie. Un an mai târziu, pentru că își petrecuse toată viața în școală, a decis să facă singurul lucru logic… și a dat la facultatea de medicină. Astăzi este medic practician – și chiar unul excelent, judecând după feedback-ul de la pacienți și colegi.

Totuși, ea îngheață dacă o întrebi cât fac 8 ori 7 pentru că n-a învățat niciodată tabla înmulțirii. Și uitați de gramatică (”El și cu mine am fost pe la ea pe acasă astăzi” este o propoziție tipică) sau de literatură (”Cine e Faulkner?”). După vreo zece ani, continui să fiu impresionat în mod frecvent de agilitatea minții ei, precum și de câte lucruri nu știe. (Sunt dat pe spate și de cât de minunată este, dar asta e pe lângă subiect.)

Ce înțelegeți, prin urmare, din acest paradox cu care trăiesc? Este ea o acuzație vie la adresa sistemului care a lăsat-o să meargă atât de departe – 29 de ani de școală, fără să punem la socoteală rezidențiatul – fără a-și fi însușit elementele de bază ale limbii materne și ale matematicii? Sau ne oferă o invitație să regândim ce înseamnă să fii bine educat din moment ce tot ce-i lipsește nu a împiedicat-o să devină un individ care gândește profund, funcționează la un standard înalt, are multe diplome și succes pe plan profesional?

Desigur, dacă aceste trăsături ar descrie ce înseamnă să fii bine educat, atunci nu ar mai fi o dilemă de rezolvat. Ea se încadrează perfect. Probleme apar numai dacă definiția ta include un număr de fapte și competențe pe care un om trebuie să le aibă și care ei îi lipsesc. În acest caz, însă, soția mea nu este singura. Mulțumită internetului, care le permite scriitorilor și cercetătorilor să-și pună în circulație ciornele manuscriselor, am ajuns să realizez cât de mulți oameni geniali nu știu ortografie sau punctuație. Intuițiile și descoperirile lor schimbă lucrurile în domeniile lor, dar nu pot folosi corect un apostrof nici pentru a-și salva viața.

Sau ce să mai zic despre mine (se întrebă el dintr-odată, renunțând la piedestalul confortabil de pe care emite toate acele judecăți despre ceilalți oameni)? M-aș putea face de rușine destul de repede enumerând operele literare clasice pe care nu le-am citit. Și pot înmulți destul de bine, dar toată matematica ce mi s-a predat după primul an de algebră (și chiar o partea din aceea) s-a pierdut complet. Cât de bine educat sunt eu?

*

Chestiunea este destul de complexă încât întrebările să fie mai ușor de formulat decât răspunsurile. Așa că haideți să fim măcar siguri că punem întrebările corecte și că le încadrăm bine.

1. Rostul școlarizării: Decât să încercăm să definim ce înseamnă să fii bine educat n-ar trebui mai degrabă să întrebăm despre scopurile educației? Sintagma din urmă ne invită să privim dincolo de scopurile academice. De exemplu, Nel Noddings, profesor emerita la Stanford University, ne îndeamnă să respingem ”noțiunea letală că prima prioritate a școlii ar trebui să fie dezvoltarea intelectuală” și susține că ”scopul principal al educației ar trebui să fie cel de a produce oameni competenți, empatici, iubitori și plăcuți”. Pe de altă parte, am putea ataca disputa dintre cei ce văd educația ca mijloc de a crea sau de a susține o societate democratică și cei ce cred că rolul ei primar este economic, fiind o ”investiție” în viitorii muncitori și, în ultimă instanță, profitul corporațiilor. Pe scurt, poate că întrebarea ”Cum știm dacă educația a avut succes?” nu ar trebui pusă până când nu ne-am întrebat la ce ar trebui să aibă succes.

2. Evaluarea oamenilor vs. educația lor: Sintagma bine educat se referă la calitatea școlarizării de care ai beneficiat sau la ceva legat de tine? Denotă ce ți s-a predat sau ce ai învățat (și îți amintești)? Dacă termenul se aplică la ce știi și poți face acum, ai putea fi prost educat în ciuda educației de prima mână pe care ai primit-o. Totuși, dacă termenul se referă la calitatea școlarizării tale, atunci trebuie să conchidem că o mulțime de oameni ”bine educați” au asistat la lecții care abia li s-au înregistrat în minte sau care sunt cel puțin vagi și aproape irelevante câțiva ani mai târziu.

3. Absența consensului: Este oare posibil să fim de acord cu o unică definiție a ce ar trebui să știe sau să poată face orice elev de liceu pentru a fi considerat bine educat? Este de așteptat ca o astfel de definiție să rămână invariantă în diverse culturi (cu un singur standard pentru Statele Unite și Somalia, de exemplu) sau chiar în diversele subculturi (South-Central Los Angeles și Scarsdale; o comunitate de pescari din Louisiana, partea de est superioară a Manhattanului și ținutul olandez din Pennsylvania)? Dar în diversele ere istorice: ar argumenta cineva în mod serios că standardele de astăzi pentru a fi bine educat sunt exact aceleași precum cele folosite acum un secol – sau că ar trebui să fie?

A privi cu scepticism asemenea afirmații nu înseamnă în mod necesar a sugera că termenul este pur relativ: ție îți place vanilia, mie ciocolata; tu favorizezi cunoștințele despre poezie, eu prefer familiarizarea cu Discursul lui Lincoln de la Gettysburg. Unele criterii sunt mai ușor de apărat decât altele. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că există o absență uimitoare a consensului cu privire la ce ar trebui să însemne termenul. Mai mult, orice consens care se dezvoltă este în mod ineluctabil înrădăcinat în timp și spațiu. Este înșelător și chiar periculos să ne justificăm valorile pedagogice pretinzând că ele sunt bazate pe un Adevăr obiectiv și transcendent, ca și cum calitatea de a fi bine educat este o formă platonică așteptând să fie descoperită.

4. Niște definiții proaste: Ar trebui atunci să încercăm să stipulăm răspunsurile care nu au sens? Aș putea argumenta că anumite atribute sunt fie insuficiente (a le poseda nu ajunge pentru a fi bine educat), fie inutile (poți fi bine educat fără a le poseda) – fie ambele. Să eliminăm, prin urmare:

Timpul petrecut în clasă. Doar a sta în clasă pentru x ore nu te face bine educat.

Competențele profesionale. Ar fi o greșeală să reducem școlarizarea la pregătirea vocațională, fie și numai pentru că ne putem imagina ușor absolvenți care sunt bine pregătiți pentru locul de muncă (sau cel puțin pentru unele locuri de muncă), dar pe care nu i-am considera bine educați. În orice caz, presiunea de a regândi educația secundară pentru a îndeplini cerințele angajatorilor reflectă mai mult interesele financiare – și puterea politică – ale acestor corporații.

Punctajele la teste. Într-o măsură îngrijorătoare, rezultatele bune la testele standardizate înseamnă ușurința de a da astfel de probe. Cei mai mulți profesori pot numi instant elevi care sunt gânditori talentați, dar care nu se descurcă a aceste examene – precum și elevi ale căror punctaje par să le supraaprecieze dotarea intelectuală. Într-adevăr, cercetătorii au găsit o corelație semnificativă din punct de vedere statistic între punctajele mari la o serie de teste standardizate și o abordare superficială a învățării. În orice caz, niciun test nu este suficient de valid, de sigur și de semnificativ pentru a fi considerat un semn al succesului academic.

Memorarea unei mulțimi de fapte. Familiarizarea cu liste de cuvinte, nume, cărți și idei este un mod deosebit de prost de a judeca cine este bine educat. Așa cum a observat filozoful Alfred North Whitehead cu mult timp în urmă, ”un om care este doar bine-informat este cel mai inutil și mai plictisitor de pe fața pământului … Bucățile de informație” sunt utile doar dacă sunt folosite sau, cel puțin, ”aruncate în noi combinații”.

Priviți mai atent pretenția, plauzibilă la un nivel superficial, că trebuie să fii familiarizat cu, să spunem, Regele Lear pentru a fi considerat bine educat. Este,desigur, o mediație clasică despre mortalitate, lăcomie, înțelegere târzie și alte teme importante. Dar cât de familiarizat cu ea trebuie să fii? Este de-ajuns să-i poți numi autorul sau să știi că e o piesă de teatru? Trebuie să fii în stare să reciți intriga de bază? Dar dacă ai citit-o odată și acum abia ți-o amintești?

Dacă nu vă place acest exemplu, alegeți altul. Cât trebuie să știi despre neutroni, revoluția industrială sau teorema lui Pitagora? Dacă e necesară înțelegerea profundă, atunci (a) numai câțiva oameni ar putea fi considerați bine educați (ceea ce ridică dubii serioase cu privire la caracterul rezonabil al unei astfel de definiții) și (b) numărul subiectelor despre care cineva ar putea avea o înțelegere de acel nivel este radical limitat pentru timpul este finit. Pe de altă parte, cum putem justifica un nivel de familiarizare de tip cocktail-party cu toate aceste subiecte – care ne aduce aminte de rezumatul romanului Război și pace făcut de Woody Allen după ce a participat la un curs de citire rapidă: ”E despre Rusia.” Ce sens are să spunem că o persoană este bine educată pentru că are cunoștințe de o propoziție despre Era Progresivă sau despre fotosinteză, în vreme ce o altă persoană care trebuie să caute informațiile nu este?

A ști o mulțime de lucruri pare inofensiv, chiar dacă e insuficient, dar problema este că efortul de a organiza școlarizarea în jurul acestei ținte, gătită cu etichete pretențioase ca ”alfabetizare culturală”, duce la consumarea timpului care ar putea fi folosit pentru atingerea unor obiective cu mai multă semnificație, cum ar fi a ști să gândești. Dacă modelul ”O mulțime de fapte” se dovedește a fi o bază proastă pe care să decidem cine este educat în mod corespunzător, atunci nu are niciun sens să alegem itemi dintr-o astfel de listă și să le distribuim elevilor câte o grămadă în fiecare clasă. Este o bază la fel de proastă pentru realizarea programei precum este pentru a judeca succesul școlarizării.

Numărul oamenilor care confundă în mod real posedarea unui depozit de cunoștințe cu a fi ”deștept” – acesta fiind termenul, îngrijorător de comun, folosit pentru a-i desemna pe cei ce se descurcă bine la concursuri de cultură generală – dovedește cât de multă atracție naivă are acest model. Dar există și implicații politice de luat în considerare aici. A sublinia importanța absorbirii unei grămezi de informații înseamnă a sprijini o viziune mai largă asupra lumii care vede ca prim scop al educației reproducerea culturii noastre contemporane. Probabil că nu este o coincidență faptul că un model Cunoștințe de Bază câștigă aprecieri entuziaste atât de la grupurile creștine conservatore, cât și de la cei din mediul de afaceri. Desigur, nu orice individ care favorizează această abordare este de dreapta, dar ne putem aminti că a defini măiestria educațională în termeni de număr de fapte se potrivește foarte bine cu scopul de a păstra starea de fapt. În contrast, luați în considerare sugestia lui Dewey că o persoană educată este una care ”a câștigat puterea atenției reflexive, puterea de a pune în fața minții probleme și întrebări”. Fără această abilitate, a adăugat, ”mintea rămâne la mila obiceiurilor și a sugestiilor exterioare”.

5. Excluderea unei singure definiții: Cine are dreptul să decidă ce înseamnă să fii bine educat? Chiar presupunând că tu și eu suntem de acord să includem un criteriu și să excludem un altul, asta nu înseamnă că definiția noastră ar trebui să fie impusă prin lege – luând, de exemplu, forma unor cerințe pentru diploma de liceu. Există și alte considerente, cum ar fi suferința reală provocată celor cărora nu li se permite să absolve liceul, diferențele notabile între resursele și oportunitățile din diferite cartiere și așa mai departe.

Mai concret, faptul că atât de mulți dintre noi nu sunt de acord sugerează că dezbaterea națională (sau, mai bine, internațională) ar trebui să continue, că o definiție unică ar putea să nu se potrivească niciodată tuturor și că, prin urmare, ar trebui să lăsăm comunitățile locale să decidă cine ajunge să absolve. Dar nu asta s-a întâmplat. În aproape jumătate dintre state, cei ce stau pe vârful muntelui Olimp au decretat că oricine nu trece un anumit test standardizat nu va primi o diplomă și, implicit, va fi clasificat ca fiind insuficent de educat. Acest exemplu de responsabilitate care a luat-o razna încalcă nu numai bunul simț, ci și consensul specialiștilor în măsurători educaționale. Iar consecințele sunt previzibile în întregime: lipsirea de diplome pentru un număr mare de elevi de culoare, care provin din cartiere sărace, au dificultăți de învățare, urmează școli vocaționale sau nu vorbesc încă fluent engleza.

Mai puțin evident, ideea de a face diplomele dependente de promovarea unui examen răspunde din oficiu la întrebarea ce înseamnă să fii bine (sau suficient) educat: Decât să ne chinuim cu problemele serioase implicate, mai bine declarăm pur și simplu că testele standardizate ne vor da răspunsul. Aceasta este tulburător nu numai din cauza limitelor inerente ale testelor, ci și pentru că predarea este distorsionată când promovarea acestora devine scopul principal. Elevii primesc o educație inferioară când se pune presiune asupra lor pentru a-și mări punctajele la evaluări, ceea ce înseamnă că examenele de absolvire a liceului ar putea de fapt să coboare standardele.

Dincolo de a proclama ”Treci acest test standardizat sau nu vei absolvi”, majoritatea statelor scot acum liste lungi de standarde curriculare, conținând sute de fapte, competențe și subcompetențe pe care toți elevii trebuie să le stăpânească într-o anumită clasă la un anumit subiect. Aceste standarde nu sunt recomandări, ci obligații (la care profesorii ar trebui să-și ”alinieze” predarea). În fapt, modelul Cunoștințe de Bază, cu implicația sa că elevii sunt recipiente interschimbabile în care este turnată cunoașterea, a devenit legea ținutului în multe locuri. Desigur că până și apărătorii acestei abordări pot aprecia diferența dintre a argumenta în favoarea ei și a cere ca fiecare școală s-o adopte.

6. Școala bună: În sfârșit, în loc să întrebăm ce înseamnă să fii bine educat, poate ar trebui să investigăm calitățile unei școli care ar putea oferi o educație bună. Am oferit propriul răspuns la această întrebare în anumite cărți, așa cum au făcut și alte persoane implicate în această chestiune. În viziunea mea, cel mai bun tip de școlarizare este organizat în jurul unor probleme, proiecte și întrebări – spre deosebire de fapte, competențe și discipline. Cunoașterea este atinsă, desigur, dar în contrext și cu un scop. Accentul cade nu numai pe adâncime versus amploare, ci și pe descoperirea ideilor versus acoperirea unui curriculum prestabilit. Profesorii sunt generaliști mai întâi și specialiști (într-o anumită materie) secundar; ei colaborează frecvent pentru a oferi cursuri interdisciplinare în proiectarea cărora elevii au un rol activ. Toate acestea se întâmplă în mici școli democratice care sunt văzute drept comunități empatice.

În ciuda afirmațiilor tradiționaliștilor care sunt nerăbdători să ofere – și apoi să respingă – o caricatură senzualistă a educației progresive, există un corp substanțial de dovezi care sprijină eficiența fiecărei dintre aceste componente, precum și beneficiile utilizării lor în combinație. Dimpotrivă, nu e ușor să găsești date care să justifice modelul tradițional (și încă dominant) de educație secundară: școli mari, cursuri scurte, prea mulți elevi pentru fiecare profesor, o instrucție de tipul transmitere de fapte care este chiar antiteza ”centrării pe elev”, absența oricărei încercări de a integra diverse domenii de studiu, notarea și ierarhizarea elevilor și așa mai departe. Un astfel de sistem acționează ca un puternic obstacol pentru buna predare și subminează cele mai bune eforturi de zi cu zi ale multor educatori talentați.

Instrucția de proastă calitate poate fi evaluată cu teste de proastă calitate, incluzând testele făcute de profesori și examenele create pentru a măsura (cu falsă obiectivitate) numărul faptelor și competențelor înghesuite în memoria de scurtă durată. Rezultatele instrucției de calitate sunt mai greu, dar nu imposibil, de evaluat. Cel mai promițător model recurge la noțiunea de ”etalare” a învățării, în care elevii își arată înțelegerea prin proiecte pătrunzătoare, portofolii de produse și alte demonstrații – un model proiectat de Ted Sizer, Deborah Meier și alții afiliați Coalition of Essential Schools. Acum avem norocul de a avea acces nu numai la eseuri despre cum am putea face acest lucru (cum este seria Horace a lui Sizer), ci și la cărți despre școli care chiar îl aplică: The Power of Their Ideas de Meier, despre Central Park East Secondary School din New York, Rethinking High School de Harvey Daniels și colegii săi, despre Best Practice High School din Chicago și One Kid at a Time de Aliot Levine, despre școala Met din Providence.

În astfel de școli, evaluările sunt bazate pe standarde semnificative de excelență, standarde ce ar putea împreună să răspundă la întrebarea noastră originală doar pentru că a îndeplini acele criterii este un mod la fel de bun ca oricare altul de a arăta că ești bine educat. Școala Met se concentrează pe gândirea socială, empirică și cantitativă, pe comunicare și calități personale (cum sunt responsabilitatea, capacitatea de a conduce și autocunoașterea). Meier a subliniat importanța dezvoltării a cinci ”obiceiuri ale minții”: valoarea întrebărilor legate de dovezi (”De unde știm ceea ce știm?”), punctul de vedere (”A cui perspectivă este reprezentată?”), conexiunile (”Cum se leagă asta de cealată?”), presupunerea (”Cum ar fi putut să fie lucrurile în altă situație?”) și relevanța (”De ce este asta important?”).

Totuși, nu contează numai abilitatea de a pune și de a răspunde la aceste întrebări, ci și dorința de a face asta. Prin urmare, orice set de obiective intelectuale, orice descriere a ceea ce înseamnă să gândești profund și critic, ar trebui să fie însoțite de o referire la interesul sau motivația intrinsecă pentru a gândi astfel. Dewey ne-a amintit că scopul educației este mai multă educație. Atunci, a fi bine educat înseamnă a avea dorința, precum și mijloacele de a te asigura că învățarea nu încetează niciodată.

Copyright 2003 by Alfie Kohn.  Reprinted from Principal Leadership and translated by Andreea , with the author’s permission.  For more information, please see www.alfiekohn.org.