De ceva vreme mă tot gândesc la educația formală timpurie, iar cele câteva mailuri și comentarii pe care le-am primit deja pe această temă m-au convins că ar fi de folos să scriu câte ceva despre cum văd eu desfășurându-se cel mai bine primii ani ai copilăriei. Mulți mă întreabă deja ce activități fac cu Pavel sau ce resurse educaționale folosesc. Alții îmi cer recomandări pentru proprii copii.
Răspunsul meu e poate pentru unii surprinzător, mai ales având în vedere faptul că băiatul meu (2,5 ani) va fi educat acasă: nu fac nicio activitate dinainte organizată care ar putea aduce cu învățatul formal. Nu am în minte obiective de învățare sau competențe atunci când îi pun la dispoziție jucării, jocuri, obiecte sau materiale diverse. Nu am niciun plan să-l învăț eu să numere sau să recunoască literele într-un moment ales de mine.
Nu mai știu unde am citit, dar mi-a rămas în minte o frază: ”Copilăria e o călătorie, nu o cursă.” Poate am reținut-o tocmai pentru că descrie exact ce simt și cred eu despre primii lui ani. Și vreau să-i ofer ocazia să-și trăiască această călătorie în ritmul lui, cu opriri și accelerări oriunde vrea el, fără să se întreacă cu tovarășii de drum, fără să se grăbească să ajungă la o destinație setată de altcineva. Îmi doresc pentru el bucuria explorării libere, fără presiuni și așteptări dinafară. Mă opresc aici cu lirismul și figurile de stil și trec la lucruri serioase.
Nu, nu mi-e teamă că va rămâne ”în urmă”, căci nu am niciun termen de comparație în minte. Nu contează la ce vârstă va învăța să citească sau să adune, dacă va fi înainte sau după semenii lui. Pentru mine contează mai mult să știu că învață ceea ce are nevoie la momentul respectiv și că nu-și suprimă interesul care e viu în el acum, pentru a se dedica altuia, impus de mine sau de ce au zis unii sau altii că ar trebui să învețe.
Nici nu am vreo înclinație să-i sacrific dorința înnăscută de a învăța ce îl pasionează în prezent pentru a satisface vreun scop îndepărtat din viitor. Nu am crezut niciodată că merită să-ți petreci timpul studiind ceva ce nu te interesează absolut deloc, doar pentru că cineva spune că-ți va folosi ”în viitor”. Acel cineva nu are cum să știe ce-ți va folosi sau nu ție în viitorul tău concret. (Și nu mă refer aici la competențe de bază precum cititul și socotitul, care e clar că folosesc tuturor. Toți copiii expuși la materiale scrise și la numere în mod firesc vor învăța să citească și să adune singuri, cu minim ajutor. Despre asta scrie mult mai bine decât mine John Holt în How Children Learn.)
Mai mult decât atât, ar fi un sacrificiu inutil și cu consecințe grave. Sunt deja studii care arată că grăbirea copiilor din punct de vedere academic nu dă rezultate pe termen lung și are efecte nocive asupra motivației și plăcerii de a învăța. Un astfel de studiu este descris pe larg în articolul lui Peter Grey pe care l-am tradus cu ceva vreme în urmă: https://homeschooling.urbankid.ro/2011/05/30/cand-mai-putin-inseamna-mai-mult-pledoarie-pentru-a-se-preda-mai-putina-matematica-in-scoli-i/. În articolul respectiv este vorba despre aritmetică și predarea ei la clasele primare, iar concluzia este: În prezent, e clar că facem mai mult rău decât bine predând matematica în școlile primare. Prin urmare, sunt de partea lui Benezet. Ar trebui să n-o mai predăm.
Sunt și studii interesante legate de predarea timpurie de cititului: Un studiu mai vechi a fost realizat de Carleton Washburn, educatorul faimos din Evanston, Illinois. El a introdus instrucția formală a cititului la copii din diverse clase de la grădiniță la clasa a doua. Copiii au fost apoi testați în primele clase din liceu. Evaluatorii nu au știut în ce clasă a învățat fiecare copil să citească. Washburn a găsit puține diferențe în performanța cititorilor din grup. Totuși, copiii care fuseseră supuși la instrucție formală în citire mai târziu decât ceilalți erau cititori mai motivați și mai spontani decât cei ce începuseră devreme. Rezultate similare au fost anunțate în Raportul Plowden din Anglia, care compara copii din școlile informale din zonele rurale cu cei ce mergeau la școlile mai formale din centrele urbane. Mai multe puteți citi în acest articol foarte interesant despre educația timpurie: http://educationnext.org/much-too-early/.
Dacă se pot trage astfel de concluzii despre școala primară, ce putem spune despre anii de grădiniță, când copiii sunt și mai susceptibili la presiunile din mediu, iar efectele asupra lor sunt și mai profunde?
Știu și eu că anii aceștia sunt cei în care creierul este ca un burete și curiozitatea este de-a dreptul copleșitoare. Dar nu cred că acest lucru poate fi folosit drept argument pentru a turna în ei cât se poate de multe cunoștințe. Poate că au această fantastică putere și dorință de a învăța tocmai pentru a fi ghidați de ea și a învăța repede și ușor ceea ce ei vor și au nevoie. În orice caz, îmi pare a fi unul dintre acele lucruri care ar trebui să ne umple de admirație și respect și să ne îndemne să-l ocrotim, nu să-l manipulăm pentru a scoate vreun folos, chiar dacă ni se pare că ar fi în beneficiul copiilor. Cel mai probabil este că doar ni se pare nouă că ar fi în interesul lor.
Spun asta și pentru că mulți oameni au impresia că existența grădiniței este un motiv suficient pentru a începe cât mai devreme învățarea formală. Dincolo de retorica din domeniu, grădinița există mai întâi de toate pentru ca părinții să aibă unde lăsa copiii când merg la serviciu. De ce programa națională de grădiniță conține elemente de educație formală la vârste atât de fragede nu pot să spun. Probabil e un amestec de exces de zel și auto-importanță din partea autorităților, de inerție a sistemului, de mentalitate învechită și închistată, de cerințe din partea părinților anxioși să le ofere copiilor o ”educație solidă” ș.a.m.d. Cert este că există un alt mod de a face grădinița, mult mai benefic pentru copii, așa cum poți vedea în statele nordice, de exemplu, iar la noi, în grădinițele alternative de tip Montessori, Waldorf etc., în care accentul cade pe joc și explorare.
Cum rămâne cu copiii care sunt educați acasă? Trebuie părinții să suplinească lipsa grădiniței și să găsească diverse activități de învățare potrivite? Răspunsul meu pe scurt este: nu. Dar cum ce am scris mai sus poate nu convinge pe toată lumea, o să detaliez.
Educația acasă nu înseamnă musai reproducerea mediului școlar sau preșcolar acasă. Desigur, unii înțeleg așa conceptul și-l implementează corespunzător, după cum puteți citi în articolul despre școala acasă: https://homeschooling.urbankid.ro/2014/01/23/principalele-stiluri-de-educatie-acasa-scoala-acasa-i/. Alți părinți sunt motivați să se îndepărteze mai mult sau mai puțin de modelul propus de învățământul convențional și aleg variante mai puțin structurate ale educației acasă, mergând până la unschooling.
Departe de mine dorința de a judeca părinții în funcție de stilul de educație ales, chiar dacă eu personal tind către unschooling. Însă când vine vorba de primii 5-6 ani din viața copilului, cred că oricărui părinte, chiar și celui care a ales abordarea de tipul ”școală acasă”, îi prinde bine măcar să treacă în revistă argumentele pentru a-i lăsa cât mai multă libertate în învățare.
Copilul este curios. Vrea să înțeleagă lucrurile, să afle cum funcționează, să dobândească atât competență, cât și control asupra lui însuși și a mediului său, să facă ce îi vede pe alți oameni făcând. El este deschis, receptiv și perceptiv. Nu se închide în sine în fața lumii ciudate, confuze și complicate din jurul lui. O observă de-aproape și cu atenție, încearcă să și-o apropie pe toată. Este un experimentator. Nu numai că observă lumea din jurul lui, ci o gustă, o atinge, o cântărește, o îndoaie, o rupe. Pentru a afla cum funcționează realitatea, el acționează asupra ei. Este curajos. Nu se teme să facă greșeli. Și e răbdător. Poate tolera o cantitate extraordinară de incertitudine, confuzie, ignoranță și suspans…
Această credință spune că omul este de la natură un animal care învață. Păsările zboară; peștii înoată, omul gândește și învață. Prin urmare, nu avem nevoie să ”motivăm” copiii pentru a învăța, păcălindu-i, mituindu-i sau hărțuindu-i. Nu avem nevoie să le studiem continuu mințile pentru a ne asigura că învață. Ce avem nevoie să facem, și cu toții avem, este să aducem cât putem din lume în școală și în clasă; să le dăm copiilor atât ajutor și îndrumare cât au nevoie și cer; să ascultăm cu respect când vor să vorbească; și apoi să ne dăm la o parte. Putem avea încredere în ei să facă restul.
― John Holt, How Children Learn
Avem încredere în copiii noștri că știu când sunt pregătiți să învețe și ce sunt interesați să învețe. Avem încredere că ei știu cum să procedeze pentru a învăța. Părinții au în general această perspectivă asupra învățării în primii doi ani de viață ai copilului, când acesta învață să stea în picioare, să meargă, să vorbească și să facă multe alte lucruri importante și dificile, cu puțin ajutor din partea celorlalți. Nimeni nu își face griji că un bebeluș va fi prea leneș, ostil sau nemotivat pentru a învăța aceste lucruri; se presupune pur și simplu că fiecare copil se naște cu dorința de a învăța lucrurile pe care are nevoie să le știe pentru a înțelege și participa la lumea din jurul lui. – Jan Hunt, Iubirea naturală de a învăța
…curiozitatea naturală a unui copil sănătos, care are acces la un mediu bogat în resurse, îl va face să învețe ce are nevoie. Când învățarea se produce ca rezultat al dorințelor copilului, este absorbită ușor, cu entuziasm și deschidere. Copilul muncește mai mult pentru că face ce crede el că este important, nu ceea ce i-a spus altcineva că e important. Noile cunoștințe pornesc cu un context pentru că se potrivesc lucrurilor de care lui îi pasă deja.– Eric Anderson, Neșcolirea nedefinită
Și cum rămâne cu socializarea, dacă de ”învățarea” din grădinițe ne putem lipsi fără probleme? Am răspuns pe larg în articolele dedicate acestui subiect:
https://homeschooling.urbankid.ro/2014/03/31/eterna-chestiune-a-socializarii-ce-aduce-scoala/
https://homeschooling.urbankid.ro/2014/04/07/eterna-chestiune-a-socializarii-ce-aduce-scoala-2/ și
Aș vrea să adaug aici impresia mea privind anii de grădiniță și socializarea: de câte ori văd câte un grup de copii de grădiniță prin parc mi se adâncește impresia că relaționarea de la grădi, atât cu educatoarele, cât și cu ceilalți copii, este grav idealizată și supra-apreciată de părinți. Din propria experiență cu băiatul meu de 2,5 ani pot să spun că atunci când grupul depășește 5-6 copii atmosfera e departe de a fi ideală, mai ales dacă suntem în spațiu închis sau restrâns, chiar dacă sunt părinții de față. Simpla proximitate îi agită mult pe unii copii, micile certuri pe jucării afectează cooperarea altora, lipsa de spațiu duce la mici accidente și lovituri. Orice petrecere pentru copii sau vizită la un loc de joacă ticsit vă poate confirma impresia mea. Până la urmă, e nefiresc ca un copil să fie pus în astfel de împrejurări zilnic, fără pauze adecvate (mă refer la grădinița cu program prelungit) cu liniște și raport unu-la-unu cu un părinte. Cei ce sar imediat pe argumentul adus de familiile cu mai mulți copii nu iau în calcul că familia e cu totul altă situație. Sunt alte relații, alt trecut afectiv, altă dinamică a sentimentelor și cu totul altă atmosferă, pe lângă avantajul adus de prezența implicată a părinților.
Nu susțin că un părinte este musai și totdeauna cel mai empatic, mai priceput în gestionarea conflictelor sau mai răbdător. Dar nimeni nu poate nega că el iubește copilul cel mai mult și este cel mai motivat să fie mereu mai bun ca model pentru copilul său. O parte din această strădanie de a fi părinte mai bun este încercarea de a privi cu alți ochi învățarea. Acesta e un proces de durată, pe care John Holt îl numește deșcolire și în urma căruia părintele, fost copil școlarizat, poate căpăta încredere în dorința și priceperea de a învăța înnăscute în copil.
Pentru a avea încredere în copii trebuie mai întâi să învățăm să avem încredere în noi înșine… și cei mai mulți dintre noi am fost învățați de mici că nu suntem de încredere. ― John Holt
Pentru mine au fost esențiale câteva lecturi, pe care vi le împărtășesc, în speranța că vă vor ajuta dacă ați decis să porniți pe drumul deșcolarizării:
John Holt – How Children Learn, How Children Fail, Teach Your Own: The John Holt Book of Homeschooling, Instead of Educatio: Ways to Help People Do Things Better.
Jan Hunt – The Natural Child: Parenting From the Heart
Iar pe post de concluzie vă povestesc cum anume susțin eu dezvoltarea băiatului meu. În primul rând, încerc să avem o viață liniștită, chiar dacă trăim într-un oraș copleșitor. Ne petrecem cât mai multe din orele în care el e treaz în parc, unde caut, pe lângă locuri de joacă mai puțin aglomerate, colțuri de natură liniștite, în care să se poată juca cu bețe, pietre, frunze, gâze, apă. Îi place mult să asiste la orice muncă de îngrijire a parcului, așa că urmărim tunderea ierbii, curățarea copacilor etc.
Încerc de-asemenea să insuflu același ritm fiecărei zi, ca să aibă siguranța pe care i-o oferă rutina. Când apare o vizită sau un drum prin oraș îl pregătesc din timp și îi explic ce se va întâmpla și cu cine. Ritmul acesta ajută foarte mult la efectuarea tranzițiilor, care sunt dificile pentru copiii mici. Plecarea din parc, masa de prânz, culcatul se întâmplă în cele mai multe zile cu foarte puțin efort din partea mea și fără proteste din partea lui. În general, las vizitele sau ieșirile în oraș pe partea a doua a zilei.
Pe afară procedez destul de simplu și previzibil. Îl încurajez să exploreze, îl las cât mai liber. Poate să se cațere fără sprijin unde știu că e în siguranță, poate să se plimbe prin bălți, să se joace cu bețe chiar dacă se stropește, să adune pietre chiar dacă sunt murdare de noroi etc. Încerc să-mi controlez față de el aversiunea pe care o simt la vederea găngăniilor, astfel încât să nu i-o transmit. E foarte interesat de orice creatură și știe care înțeapă/mușcă și pe care poate să pună mâna.
Acasă tot simplitatea am urmărit-o, atât în felul în care am organizat casa (câteva repere găsiți în articolul https://homeschooling.urbankid.ro/2014/02/21/organizarea-casei-pentru-primii-doi-ani/ și multe idei utile în http://www.janetlansbury.com/2014/08/play-space-inspiration/), cât și în selecția jucăriilor și a cărticelelor (detalii găsiți în postarea https://homeschooling.urbankid.ro/2014/05/19/cum-sa-alegi-jucariile-si-cartile-pentru-copii/ și idei de jucării aici: http://www.janetlansbury.com/2013/11/6-gifts-that-encourage-child-directed-play/).
Un lucru care a ajutat mult este lipsa televizorului din casă și timpul foarte limitat pe care îl petrece în fața ecranului (doar de 2-3 ori pe săptâmână se uită câte 20-30 de minute la filmulețe și poze cu el însuși și familia noastră). Nu a văzut desene animate până acum și, sincer, nici nu știu când ar avea timp pentru ele. Am în plan să le amân cât mai mult. Dacă vreți și voi argumente pentru asta citiți http://www.janetlansbury.com/2011/11/no-need-for-tv-baby/, sau dacă aveți deja un mic dependent: http://www.janetlansbury.com/2012/07/how-to-break-your-toddlers-tv-habit/.
În ce privește joaca, în ultima vreme am încercat să mă retrag ușor-ușor din jocul lui, fiindcă am realizat că, fără să-mi dau seama, mă implicam prea mult și riscam să îl copleșesc cu modul meu de a vedea lucrurile. Revelația aceasta i-o datorez lui Janet Landsbury, pe blogul căreia am găsit o mulțime de idei bune de parenting pentru primii 3-4 ani ai copilului. Vă las să citiți articolele ei despre joc și ”solo engagement”, care pe mine m-au inspirat să schimb modul în care priveam rolul meu în relație cu joaca băiatului meu:
http://www.janetlansbury.com/2014/05/will-you-let-your-children-play/
http://www.janetlansbury.com/2013/05/stop-entertaining-your-toddler-in-3-steps-2/
http://www.janetlansbury.com/2010/08/solo-engagement-fostering-your-toddlers-independent-play/
Și ca să vedeți și altă perspectivă, Janet scrie și ea despre evitarea învățării formale în primi ani: http://www.janetlansbury.com/2010/11/4-reasons-to-ditch-academic-preschools/.
Hai sa fii binecuvantata! Bune articole scrii :). Prin ce parcuri haladuiesti? Eu merg in IOR macar o data pe zi si mi-ar place sa ne cunoastem.
Ma bucur ca iti place cum scriu! 🙂 E cam departe pentru noi IOR. Tineretului si Carol le vizitam des, fiindca sunt aproape. Si mie mi-ar placea sa ne cunoastem. Dar cred ca mai bine mutam discutia in privat.
clasa, grupa se spune ca ar substitui societatea in care viitorul adult va trebui sa se “descurce”
Eu inca mai de cautat pana voi gasi un mediu in care adultii lucreaza/socializeaza in conditiile restrictive care sunt impuse in scoala.
Ft dragut scris…dar eu una nu ma regasesc deloc in ideile tale….pt mine gradinita nu inseamna un loc unde las copilul pt a ma duce la servici ci un loc unde copiii mei isi vor face primii prieteni, un loc unde vor invata sa se bucure..sa cante…sa danseze…sa viseze…sa se supere…..in grupurile acelea de copii din curtea gradinitelor, eu am vazut copii fericiti…..tu nu vei putea compensa acasa toate astea…chiar daca-l coplestesti cu dragostea ta….cat despre invatarea neconditionata…..nu stiu daca s-a nascut acel copil care cere parintelui: acum vreau sa invat tabla inmultirii!…copilul tau….in societatea de azi va fi un ciudat….imi cer scuze ca spun asta…nu va simti emotia primei zile de scoala….nu va simti bucuria colegului de banca….iai eu nu i-as fura asta copilului meu……am uitat sa vorbesc despre competitie…..iai…nu mai dezvolt….ma bucur pt copiii mei…pt ca se bucura de tot ceea ce tu-i refuzi copilului tau….pt mine…asta e viata…..as spera sa te razgandesti…..si sa-ti lasi copilul sa fie fericit…tu ai fost aleasa sa-l indrumi….fa asta atunci!
Multumesc pentru comentariu! Nu cred ca-i musai sa fim de acord, dar daca mi-ai lasat un comentariu, il iau ca pe o invitatie la discutie si-ti raspund.
In primul rand, as vrea sa subliniez un lucru care e crucial, in orice are legatura pentru copii: ce credem noi, adultii, despre ceea ce li se intampla e una, ce simt si interpreteaza copiii e, de multe ori, cu totul alta. Cum percep de fapt copiii despartirea de parinte si mersul la gradi/scoala? Uitam sau punem pe seama “rasfatului” plansul la despartire, de pilda, dar e un lucru foarte serios si poate fi luat ca atare.
Baiatul meu are deja prieteni, nu are nevoie de gradinita. Normal ca si-ar face prieteni si acolo, s-ar adapta pana la urma si ar cauta sa se bucure de ce poate, in pofida lucrurilor care nu-i plac. Eu n-am zis ca toate gradinitele sunt proaste, am dat si exemple pozitive, dar parerea mea ramane ca majoritatea celor conventionale nu sunt un loc 100% benefic pentru copii.
Postarea mea nu lua in discutie decat in treacat ideea de gradinita, ca raspuns la argumentul dat de cei ce o cred necesara si esentiala pentru copii.
Eu voi putea compensa tot ce poate aduce gradinita/scoala si, pe langa asta, voi evita practicile nocive despre care am tot scris aici. Dar aceasta nu este motivul principal pentru care sunt din ce in ce mai convinsa ca ii voi oferi posibilitatea de a fi educat acasa, ci increderea mea in beneficiile acestui mod de a trai firesc si liber.
Despre dorinta innascuta de invatare s-a scris mult, daca veti avea curiozitatea sa cititi din trimiterile si traducerile pe care le-am facut aici pe blog. Copii care vor sa invete tabla inmultirii se nasc in fiecare zi. Orice copil va avea nevoie de tabla inmultirii si va ajunge sa vrea sa o stie, desi cel mai probabil nu va vrea pur si simplu sa o invete pe de rost, ci va vrea sa inteleaga, sa vada tiparul din spatele ei. Aici e diferenta intre a invata de nevoie si a invata ceva din dorinta autentica de a sti. Copilul va vrea sa stie mai mult, va vrea sa inteleaga cu adevarat.
Emotiile primei zile de scoala sunt idealizate de parinti si de proiectia pe care o au asupra propriului trecut. O mare parte din acele “emotii” sunt teama de necunoscut, neliniste, timiditate. ?Iar colegul de banca, asignat total intamplator, ii poate fi la fel de bine antipatic. Iarasi tindem sa idealizam totul.
Despre competitie am scris si s-a scris mult, nu mai repet aici decat concluzia: competitia este una dintre principalele motive pentru care copiii isi pierd curiozitatea si motivatia de invata si devin adversari in loc de colaboratori.
Mi se pare atat de ciudat ca-mi spui ca ii rapesc copilului meu fericirea fiindca nu-l dau la scoala… De parca scoala ar fi raiul pe pamant. Eu zic sa vorbesti serios si deschis macar cu unu-doi copii de-ai altora, fara parinti de fata, sa vezi cat de adanca e fericirea asta data de scoala.
Rox, eu traiesc in preajma a cateva sute de copii din acestia ciudati. In timp ce copiii normali stau intre patru pereti, ciudatii alearga liberi in natura, explorand nestingheriti, fac experimente la care copiii din scoala nici nu viseaza, cunosc muzeele pe dinafara, devoreaza carti de calitate din care invata ce nu te invata nici un manual…, strabat lumea in lung si-n lat si intalnesc oameni despre care copiii din scoala aud din carti, isi deranjeaza “profesorii” cu tot felul de intrebari si nu le este teama sa gresasca, pentru ca greselile nu sunt sanctionate, ei stiu de mici ca din greseli se invata. Azi sunt indieni, maine detectivi, poimaine cavaleri medievali. Este adevarat ca nu cunosc emotia primei zi de scoala, dar au si ei emotiile lor de la evenimentele la care aleg sa participe. Si de toate acestea se bucura acesti mici ciudati cu o pofta de viata si o veselie debordanta. Lumea sta la picioarele lor gata sa fie descoperita, iar ei o iau cu asalt, pentru ca lumea este “scoala” lor. Cat despre vise, cred ca tot ciudatii castiga si la capitolul acesta, pentru ca visarea face parte din “scoala” lor, ceea ce nu cred ca este cazul intr-o scoala normala.
Intrebarea mea este, ce copil nu s-ar bucura de ce am insirat eu mai sus? Oare daca copiii nostri ar avea de ales, care varianta ar alege-o?
nu stiu cine a fost asa fericit la gradinita si scoala
nu eu!
cele mai fericite momente de care-mi aduc aminte copil fiind sunt cele in care ma leganam de pe un picior pe altul cu mama mea cantand diverse cantecele precum “Podul de piatra” sau “Noi suntem piticii”
iar in ceea ce priveste cunostintele poti acumula mult mai mult acasa, cu un parinte dedicat si responsabil, decat la scoala, cel putin pana pe clasa a 8-a
orice noutate, minoritate sau activitate de pionierat e privita suspect…
cine nu depune efortul sa cerceteze mai in profunzime ideea de unschooling, unde s-a aplicat deja acest procedeu, mai bine ar comenta mai putin si citi mai mult
personal n-as fi adeptul unschooling-ului… dar poti deveni foarte bine medic sau programator… de ce nu?
competitie? invata-l pe copil sa fie in competitie cu el insusi si n-are nevoie de colegul de banca
Am stat si eu si sotul meu sa meditam un pic la ideea de home schooling respectiv unschooling si as dori sa va adresez cateva intrebari/ganduri!
Unul din parinti are o meserie (sa spunem :medic) ,in concluzie probabilitatea ca , copilul sa aiba inclinatie catre medicina este mare!Raman eu ca mama cu el si fac scoala fara tematica..il las sa picteze toata ziua(poate pe langa inclinatie are si acest hobby) fara sa ii “incarc”memoria cu informatii.Intre timp el creste si il las lejer cu educatia.Sa picteze,sa invete ce vrea si cum vrea.Si daca el totusi avea inclinatie ptr a ajunge medic?? Daca eu i-am limitat posibilitatea de cunoastere?Pana la urma inca de pe vremea Domnului Isus erau medici si oameni de toate meseriile,cum au ajuns acei oameni in meseria aia? Cum ajunge un tamplar a fi tamplar fara a invata cum sa faca asta?Cum ajunge un medic a fi medic daca nu ajunge a cunoaste chimia care sta la baza ,anatomia etc?Daca eu fac scoala fara tematica nu il privez pe copil de a mai cunoaste materii care probabil i-ar placea?
Stiti oare cat de nefericit poate fi un om care nu profeseaza in domeniul in care avea inclinatii?Numai profesand msseria pentru care te-a inzestrat Domnul vei gasi adevarata implinire!Pune un posibil medic sa fie cioban la oi! Oare nu va fi nefericit toata viata? Nu as vrea sa combat nici o idee sau parere,sunt doar gandurile si intrebarile mele si ale sotului la care m-as bucura sa aud un raspuns de la o mamica care hotarat a alege acest tip de invatamant! Si o alta intrebare!Ce faci cand ai mai multi copii si decizi sa faci homeschooling cu toti? Mai ai timp de altceva?Sau toata ziua ti-o imparti pe rand ptr fiecare?Mai ai timp de casa?De sot?Ptr ca si acestea sunt importante! Va multumesc!
Multumesc pentru interes! Voi incerca sa va raspund cat mai satisfacator.
Daca copilul are inclinatie catre medicina, aceasta se va vedea din vreme. Va fi curios sa afle despre corp, va pune intrebari, va cauta raspunsuri. Altfel nu putem spune ca are intr-adevar aceasta inclinatie. N-ar putea avea o inclinatie fara sa-si dea seama de ea, nu?
Daca vrea toata ziua sa picteze, poate fi un hobby de scurta durata sau poate fi o pasiune in tot dreptul. Un indiciu va fi daca avanseaza, daca pune intrebari despre tehnici de pictura, daca e curios sa vada lucrarile marilor pictori, daca experimenteaza tehnici, amestecuri de culori etc.
Intr-adevar, au existat meserii precum cea de medic, avocat, constructor cu mult inainte de a exista scoala. Se invatau prin mentorat si ucenicie, fie pentru ca erau in familie aceste meserii, fie ca arata copilul o inclinatie deosebita.
Simt din ce scrieti ca ati ramas cu impresia ca unschooling inseamna ca copilul va lancezi si se va juca frivol toata copilaria, pentru a descoperi in adolescenta ca si-a pierdut vremea cu preocupari fara insemnatate. Va recomand sa mai cititi despre unschooling, daca interesul va este cu adevarat viu, fiindca aceasta este o prejudecata.
Copilul nu are nevoie de o programa sau de materii impuse ca sa invete la modul cel mai serios si sa acumuleze informatii si competente. El pentru asta traieste de fapt si cam tot ce face, chiar si joaca, are ca scop invatarea. Numai ca ea nu se intampla mereu asa cum stim noi, in fata unei carti si cu creionul in mana, dupa cum dicteaza un adult.
Copiii nescoliti folosesc aceleasi resurse ca si cei scoliti, uneori chiar si aceleasi manuale. Diferenta este insa ca ei sunt motivati din interior, de propria curiozitate si dorinta de a intelege lumea. Rolul parintelui este de a-i pune la dispozitie resurse si de a-l expune la diverse experiente, subiecte, domenii de interes, activitati.
Nu stiu de unde ati inteles ca parintele care alege unschooling sta cu mainile in san si il priveaza pe copil de “materii care i-ar placea”, cand treaba lui este, dimpotriva, in primul rand de a-i asigura copilului un orizont larg de experiente, din care sa poata alege calea care i se potriveste. Doar pentru ca nu urmeaza o programa si materia aleasa de altcineva, nu inseamna ca isi tine copilul legat de calorifer.
Peste anatomie, chimie, geometrie si orice altceva poti sa dai si in alt mod decat urmand o programa care-ti spune ce, cum si cand sa inveti. Totul e ca parintele sa observe scanteia de interes si sa vada cum o poate ajuta sa creasca (daca, bineinteles, nu e o simpla curiozitate de moment). Si ar trebui sa faca asta fara cea mai mica asteptare sau presiune, ca sa lasa copilului libertatea sa aiba o reactie autentica de curiozitate sau, dimpotriva, lipsa de interes. Iar daca nu e interes, cel mai bine ar fi sa se renunte pentru moment, cel putin, la acea directie. Poate copilul va reveni la ea peste ceva timp. Sau poate va gasi altceva. Copilaria e perioada explorarii si dezvoltarii sinelui. Nu trebui nici sa cautam sa vedem pasiuni de-o viata acolo unde e prematur.
Cunoasterea este organizata. De aceea, copilul se va intalni cu ceea ce numim noi “materii” in mod firesc, chiar daca nu le va aborda de la inceput in modul clasic. Poate va trece repede peste notiunile de inceput si va merge direct la studiu avansat, asa cum la scoala nu ar avea voie. Sau poate va invata chimia imbinata cu fizica, asa cum la scoala nu se preda niciodata, desi legatura este puternica intre aceste doua domenii. Cunoasterea e organizata, dar nu este atat de simplist delimitata cum e predata in scoala, ajungandu-se de atatea ori la o intelegere fragmentara a lumii, construita din fapte disparate, organizate frumusel in sertarase.
Sa zicem ca exista totusi o pasiune serioasa pentru medicina. Credeti ca e cazul sa inceapa sa invete chimie de la 8 ani ca sa ajunga intr-o zi medic? Eu va spun ca nu. Unde exista interes autentic si vocatie, invatarea se va face mult mai repede si mai usor. Si asa ajungem si la invatarea organizata, chiar in sanul unschooling-ului. Sa zicem ca, ajuns la adolescenta, in anii liceului, copilul se hotaraste sa devina medic. Atunci parintele ii explica de ce are nevoie pentru asta si concep impreuna un program de pregatire care poate fi extrem de asemenator cu pregatirea clasica pentru examenul de admitere la medicina. Nu exista nicio regula impotriva structurii in unschooling, ci doar impotriva structurii impuse asupra copilului fara voia lui. Adolescentul care se pregateste acasa pentru medicina stie de ce face asta si ce rol are programa de admitere si accepta totul cu placere, fiindca stie ca il va aduce aproape de telul sau. Poate folosi manualele clasice si profesori meditatori, orice il ajuta si i se potriveste. Nu sunt interdictii de niciun fel, ci doar conditia ca cel ce invata sa fie de acord si sa aiba primul cuvant de spus in propria invatare.
Stiu cat de nefericit poate fi un om care nu ajunge ce si-a dorit. Vad asta la multi, prea multi oameni care au trecut prin scoala si se presupune ca au fost expusi la tot ce aveau nevoie ca sa-si afle din timp vocatia si sa o atinga. Oare asa sa fie? Sau mai degraba li s-a rispit timpul si energia pe o multime de informatii si materii care nu-i interesau in detrimentul celor de care erau pasionati? Nu vorbesc de olimpicii internationali, care-si urmeaza vocatia cu stradanie. Acestia sunt exceptiile, oameni in care menirea straluceste orbitor foarte devreme. Vorbesc de oameni normali, ca mine, care nu-si vad inclinatia atat de limpede si se pierd si mai mult in noianul de teme si activitati scolare, pentru a fi elevi buni, de care toata lumea sa fie mandra. Acesta este si cazul meu personal.
Un copil liber si sustinut sa-si urmeze mereu inclinatiile se va cunoaste mai bine pe sine, va avea mai mult timp sa urmeze acele inclinatii si sa afle care e cea mai puternica. Va fi foarte greu sa se piarda pe sine, caci el insusi si nevoile lui sunt reperul a tot ce face, nu programa, nu testarile, nu ceea ce au hotarat altii ca se face la varsta cutare, in saptamana cutare, la ora cutare.
Ma indrept acum catre ultima intrebare, cea legata de familiile cu mai multi copii. Recunosc, nu stiu cum e pe pielea mea, am doar un copil deocamdata. Dar va voi indruma catre surse de informare, spre finalul comentariului. Pana atunci, va spun cam ce cred eu: daca nu alegi o abordare de tipul scoala acasa, cu programa si toate cele, va fi mai simplu, tocmai fiindca nu va trebui sa imparti timpul in ore speciale pentru fiecare copil in parte. E nevoie de ceva organizare, desigur, dar se poate ca fiecare copil sa se ocupe cu propriile interese. Desigur, probabil e nevoie de un program (nu poate mama sa fie si acasa, si in muzeu), dar copiii pot se adapteze usor, mai ales ca acest program corespunde ritmului de viata obisnuit al familiei, cu timp pentru pranz si odihna, pentru vizite, etc.
Sigur va fi dificil, dar nu imposibil, daca mama va fi singura care se ocupa de copii toata ziua. E de ajutor sa mai fie cineva implicat: bunici, prieteni, rude etc. Acest lucru ar fi benefic si pentru copii, nu doar pentru mama. Se pot organiza si grupuri de homeschooleri care stau in vecinatate si care se pot ajuta reciproc. Imi aduc acum aminte de un articol foarte interesant citit mai demult, care m-a inspirat sa-mi imaginez cum ar functiona: http://www.continuum-concept.org/reading/finding-your-tribe.html. Numarul celor care aleg educatia acasa creste, asa ca va fi din ce in ce mai usor sa gasesti prieteni cu copii nesocliti. Dar sunt si familii care traiesc izolat si se descurca (in SUA sunt multi care fac HS fiindca sunt prea departe de scoli) tocmai fiindca au mai multi copii (socializare, joaca, invatare in grup si unul de la altul). Povestea unei familii de la noi care traieste cam asa gasiti aici: http://www.familiaortodoxa.ro/2014/09/04/homeschooling-made-in-romania/
Timp de casa si de sot? Eu inca il mai caut. :)) Desi am doar un copil si acesta e mititel, uneori mi-e greu sa ma descurc cu toate, mai ales fiindca am dorinta de a face cat mai multe lucruri in casa (paine, mancare, snack-uri etc. ). Nu avem pe cineva care sa ne ajute la curatenie, iar fiul meu detesta aspiratorul. Asa ca pleaca la plimbare cu tata si eu raman sa curat casa. Solutii ca acestea se gasesc.
Un lucru care ar ajuta ar fi curtea. Sunt convinsa ca daca ar avea mai mult spatiu, ar fi mult mai independent in joaca si explorat decat e intr-un apartament cu 2 camere.
Copiii insisi pot fi un ajutor pretios si asta fara sa li se impuna. Al meu deja e de-a dreptul disperat sa framante aluatul, sa spele vasele si sa dea cu maturica prin bucatarie. Atata timp cat il includ si-i dau si lui ceva pe propriile puteri, e cel mai simplu sa gatesc cu el langa mine. Plus ca e o oportunitate de invatare imensa si le place sa se simta responsabili de treburi ca oamenii mari.
Va indrept acum atentia catre pagina mea cu articole utile: https://homeschooling.urbankid.ro/articole-utile/ In sectiunea “aparute pe alte bloguri/site-uri” gasiti o multime de articole scrise din experienta. Si fiindca am sesizat din cum scrieti ca sunteti credinciosi, desi nu stiu ce religie urmati, imi permit sa va dau un link: http://dulcecasa.blogspot.ro/2011/07/argument-ortodox-pentru-scolarizarea-la.html/
V-ar putea folosi si cartile lui John Holt, in special How Children Learn, Instead of education si Teach Your Own, pline de exemple din viata reala.
Nu pot decat sa confirm din toata inima ce a spus Andreea. As adauga ca ceea ce multi parinti nu realizeaza este ca procesul de invatare parcurge un curs natural inca de la nasterea copilului. Dorinta de cunoastere este un dar de la Dumnezeu, ne nastem cu ea si o hranim cat traim. De cand copiii nostri sunt mici noi parintii incercam sa le oferim un mediu in care curiozitatea lor este satisfacuta, intrebarile primesc raspuns… lucrul acesta duce la o progresie naturala in viata copilului. Cat despre materiile pentru medicina, un adolescent motivat din interior va invata materia respectiva intr-un timp foarte scurt, daca nu ii va fi distrasa atentia cu tot felul de alte “materii” inutile si care nu confera interes ci doar ii consuma timpul si energia.
Desigur ca intru in discutie….si prima mea intrebare ar fi cum ajunge un astf de copil medic? Pt a profesa are nevoie de o diploma….pt a obtine aceasta diploma trebuie sa invete in acest sistem de care tu fugi…sunt de-acord ca nu trebuie sa invete de la 8 ani chimia….dar cum ai putea tu sa-l inveti sa fie medic…e doar un exemplu…daca vrea sa fie programator? Nu e suficient sa-i areti calculatorul…offf….esti doar un om…e imposibil sa-l ajuti doar tu sa devina cineva….pana la urma va trebui sa intre in sistem si sa se supuna unor reguli si programe….iar acum deschid un alt subiect….banuiesc ca esti o mamica fara servici si ca va descurcati cu un salar..eu nu as putea sa renunt la servici chiar daca as fi sustinatoarea unui astfel de concept….deci…as trage concluzia ca doar o persoana instarita ar putea sa practice asta…si eu si sotul suntem cu facultate..lucram in domeniul pt care ne-am pregatit…avem rate pt un apartament in care locuim…cei 2 copii ai nostri ar avea de suferit daca eu as renunta la servici pt a hoinarii cu ei….xdesigur ca ei ar fi fericiti…dar daca ei isi vor urma visele….si vor alege sa picteze) ….la 20 de ani vor fi muritori de foame….iar eu o femeie casnica fara servici….poate imi vor reprosa ca ei sunt altfel…poate nu….dar cel putin stiu ca , daca urmeaza modelul societatii…vor avea o sansa….
Nu-mi face plăcere să-ți spun, dar intri în discuție cu o mulțime de prejudecăți și lacune în privința educației acasă. O să fac efortul să-ți răspund în loc să-ți dau doar link-uri la articole în care am discutat chestiunile pe care le ridici.
1. Un copil educat acasa are diplomă si foaie matricolă de la școala-umbrelă, fără de care nu se poate face oricum educație acasă în mod legal în România. Asta ar fi prima dintre lacunele de care ziceam. Mai multe detalii găsești aici: https://homeschooling.urbankid.ro/2014/08/26/cum-poti-face-educatie-acasa-legal/ și o listă cu astfel de școli aici: https://homeschooling.urbankid.ro/2014/08/20/cum-alegi-scoala-umbrela/.
2. Sunt doar un om și n-am nicio pretenție că îl pot învăța eu însămi totul. A face educație acasă nu înseamnă că te rezumi la ce știi tu și soțul și ce poți afla de pe net. Orice resursă educațională poate fi folosită, chiar și profesorii din sistemul clasic. Sunt o mulțime de cursuri online de la universități prestigioase, mai ales în domeniul IT, fără de care orice facultate de informatică nu e de-ajuns. Sunt multe astfel de cursuri și pentru nivelul liceului, recunoscute la nivel internațional. E simplist să crezi că școala deține monopolul educației de calitate și e singura modalitate de a avea o cariera de succes. În sistem nu e musai să intri ca să te realizezi, iar dacă e necesar la un anumit moment, va fi în urma deciziei copilului și, prin urmare, mai ușor de suportat și cu mai puține efecte nocive asupra lui.
3. Eu nu mă văd ca mămică fără serviciu, ca și cum mi-ar lipsi ceva. Dar, da, am renunțat pentru moment la un salariu, dar nu pentru totdeauna. Trageți o concluzie greșită și prematură când spuneți că numai o familie înstărită poate face educație acasă.
Am inteles prea bine ce inseamna unschooling insa ideea mea ramane aceasi! Sansele ca un copil care urmeaza acest tip de scoala sa devina medic, aviator,electrician etc sunt minime.In primul rand dvs ar trebui sa fiti atotstiutoaare ..sa stiti atat de bine sa identificati inclinatiile copilului..si revin la inclinatia de medic :multi aju g medici sau farmacisti doar studiibd in aprofunzime o materie pe care poate dvs nu veti insista neconsidedand-o poate importanta ptr el.Nu cred ca traim o poveste in care mama isi vede copilul punandana pe o piatra si gata asta inseamna ca el va fi geolog.Numai in scoala unde copilul are in fata o paleta larga de materii pe care le parcurge poate sa isi definitiveze abilitatile. Sa stiti ca si eu imi amintesc nerabdarea mea de la inceputul scolii ..sa imi vad colegii noi,profesorii , manualele,sa vad in ce banca voi sta si daca ma voi imprietenii cu colegu,asteptam sa am rechizite noi .Imparteam sandvichul meu cu colegul de banca, sunt amintiri care mi-au ramas in minte si ma uit cu drag in spate..cand faceam concurenta cu colega mea de banca , cand ma felicita profesoara in fata clasei ptr ce stiu si ar fi fff multe exemple de dat! Si da si eu cred ca un copil care face homeschooling este privat de aceste trairi..el se va trezi la 10in fiecare zi fara sa isi formeze o disciplina,si va sta alaturi de mama sa pana la majorat cand va da bacul(daca il va putea da si daca nu va tremura tot vazand ptr prima data in viata o comisie ..niste profesori etc) ,va fi dependent de ea !In loc de homeschooling as opta pe varianta:sa mearga la scoala si eu ca parinte sa il ajut si sa identufic in scoala inclinatiile ptr anumite materii si sa nu insist sa ia note mari la ce nu ii place! Vreti sau nu vreti sa acceptati realitatea eu va spun din propria experienta : cu cat stai in casa mai mult fara sa intri in societate si sa interactionezi cu ceilalti cu atat devii mai stinghef,mai solitar,mai timid,mai fricos,mai depresiv!
Va merge la facultate si va fi ca picat din luna! Ii va fi teama sa interactioneze si probabil va fi marginalizat! Daca peste ani realizati ca nu ati stiut sa identificati asa bine inclinatiile copilului si il veti vedea nefericit maturand podeaua unui supermarchet ce ati gandi atunci?
Nu, regret sa va spun, nu ati inteles chiar deloc ce inseamna unschooling. Iar fiindca insistati atata sa sustineti contrariul, eu ma consider indreptatita sa inchei aici o discutie care nu va duce la niciun rezultat si poate deveni suparatoare pentru ceilalti cititori. Se pare ca cititi viitorul, iar eu nu. Si se pare ca sunteti d-voastra atotstiitoare, iar eu niciodata nu am sustinut ca as fi asa si nici nu mi-am impus parerea in subiecte despre care nu aveam habar.
Imi pare rau ca interpretati asa ceea ce am spus,insa nu aveti de ce sa va simtiti nesigura din moment ce sunteti 100%convinsa ca asa e mai bine ptr copil.Va inselati spunand ca nu stiu despre homeschooling respectiv unschooling ,intamllarea face ca o fam apropiata sa faca homeschooliing cu cei 2copii insa ei sunt veniti din america aici si sunt inscrisi acolo la scoala. Dar ceea ce inca nu intelegeti este ca in romania homeschoolingul este vazut si perceput altfel si in america exista conditii financiare sa oferi copilului alte perspective pe langa scoala.Fam asta are incrisi copii la baseball,innot si etc. Eu personal consider ca ptr a nu priva copilul de integrarea in societate trebuie sa ii oferi ceva pe langa scoala acasa in care sa poata sa interactioneze cu alti copii..Dar este strict parerea mea! Am sa va dau si un exeplu al celei mai bune prietene (poate asta va va face sa intelegeti de ce sunt pro scoala si integrare in mediul social):are o dizabilitate motorie si a fost data la scoala normala,colegii au respectat-o si s-a integrat perfect!La un moment dat mama ei a aflat ca se poate cere profesor acasa la pers cu dizabilitati .Nu va pot explica ce sentimente a avut prietena mea la aflarea ca s-ar putea sa nu mai frecventeze scoala! Iubea efectiv scoala,colegii si tot ce tinea de scoala ,si intr-un final spre fericirea ei nu s-a mai ajuns la asta! Mai tarziu a ajuns sa mearga la olimpiada la ecologie ,mictobiologie si vazand-o o profesoara i-a propus sa faca meditatii cu ea dupa liceu ca sa dea la farmacie..ptr ca a vazut potential in ea in momentul in care a vazut ca ii place chimia,ecologia si microbiologia!Uneori ma intreb ce se alegea de ea daca ramanea acasa.
Draga Andrea…imi pare rau ca inchei discutia….aveam si eu niste intrebari deschise la care se pare ca nu voi primi raspuns….sunt 100% de-acord cu ultima postare….si chiar daca suntem in tabere diferite….eu sunt curioasa cum ajunge un astfel de copil, medic. Te rog mult sa-mi raspunzi…e o curiozitate…..
Inchei discutia aici fiindca nu am energie sa scriu de fiecare data cand cineva vine cu idei preconcepute in sectiunea de comentarii. Pregatesc un amplu articol in care le iau la rand si raspund pe larg. O sa pun link aici cand il public.
Ok…multumesc pt raspunsurile de pana acum…dar si lectura mea pe blog-ul tau ia sfarsit aici…urasc cand cineva opreste o discutie in felul acesta…si nu are rost sa ma agit pt asta…
Andreea, iti citesc de ceva vreme blogul. Iar ce ai scris in acest articol este pentru mine o lectie… prea multe le impunem, chiar si indirect, copiilor nostri. Doar ca este nevoie de multa sinceritate sa o recunoastem, chiar si fata de noi insine… iti multumesc tie pentru sinceritate si, te rog, continua sa scrii. Cu mult drag, Alina, mama lui Rares de doi anisori si ceva 🙂
Multumesc pentru incurajare si apreciere, Alina! Ai dreptate, e nevoie de sinceritate fata de noi insine inainte de a putea vedea lucrurile asa cum sunt de fapt. De asta si scriam undeva ca educatia acasa poate fi considerata cel mai bun atelier de parenting si dezvoltare personala… Trebuie, insa, sa ai scanteia care declanseaza totul, sa poti sari in necunoscut cu incredere.
O, oau! Cum poate sa devina un unschooled farmacist sau medic. Dileme,Dileme….am o verisoara care pe vremea lu ceasca a imprumutat o enciclopedie de anatomie de la ai mei parinti si singura singurica a tocit-o.Adevarul este ca nu a ajuns medic generalist.Doar stomatolog cu cabinet particular in Bucharest. Asa ca ar mai trebui lucrat la contraargumente…mie minunata si feerica scoala mi-a dat copilu’ cu 4 ani inapoi din punct de vedere comportamental.daca ieri spuneam cu 2 ,astazi am constatat ca din educatia eu s-au mai ras 2 ani. A trebuit sa ii sau sa manance cu lingura pt ca o ora s-a jucat cu ciorba.exact ca surioara eu de 4 ani. Cei care Nu stau din ziua 1 cu copilul lor,nu vor sesiza NICIODATA schimbarile drastice si urate care se petrec in mesmerizanta prima si de scoala
Am publicat articolul promis aici: https://homeschooling.urbankid.ro/2014/09/17/ce-este-si-ce-nu-este-unschoolingul/.
Comentariile la un articol de-al tau ma ajuta ca psiholog “sa iau pulsul” parintilor romani. Din pacate, cel mai mult vad aici proiectii ale neputintelor proprii, frustrari si deresponsabilizare. Si mai vad o invidie mortifera pentru tot ceea ce este diferit, cu toate ca nu ii atinge, chiar e la ani lumina de conceptiile lor. Ce cauta acesti oameni aici? Un loc de deversare? Probabil ca anxietatile si frustrarile pur si simplu dau pe afara. Bine ar fi sa reduci din timpul de raspuns la comentarii si lasa mai mult articolelor. Parerea mea…
Multumesc pentru comentariu! Ma intrebam in ultima vreme daca si altii vad invidia de care vorbesti, pe care o simt si eu in ce zic ei si nu vad de unde vine. Probabil tot din frustrarile din copilarie. Ai dreptate, de multe ori am impresia ca pierd vremea raspunzandu-le.
Nu pierzi vremea, in sensul ca tu te clarifici, si pierzi vremea, in sensul ca doar tu te clarifici :). Scrii articole mari, cu referinte destule de studiat. Cine nu citeste referintele, greseste. So…
Atatea resurse ne dai… nu stiu cand voi avea timp sa le citesc?!? Am un baietel de 2 ani si peste 2 luni vine si al doilea…deci timp de unde? Nici acum nu stiu cum sa ma impart cu treburile, am impresia ca ar trebui sa stau toata ziua non stop cu copiii…al meu nu se joaca singur mai mult de 15 minute… si orice ii dau de lucru in timp ce lucrez eu la bucatarie de ex., inseamna ca nu mai pot fi atenta la treaba mea, trebuie sa il supraveghez pt ca deobicei incearca ceva “nepermis” si, in plus, dupa 15 minute cand se plictiseste eu am de curatat dupa el si de pus obiecte la loc inca vreo 15 minute, timp in care el se plictiseste… as vrea sa stiu cum sa fac…
Eu dau atatea linkuri pentru cei ce cauta mai multa informatie, in caz ca interesele noastre coincid. Nici eu nu am timp pentru tot ce as vrea sau ar trebui sa citesc. Nici eu nu am vreo sansa sa citesc cat timp e treaz. Tot asa, nu prea se poate juca singur, trebuie macar sa fiu prin preajma si sa nu fac altceva. 🙂 Dar cred ca e cumva normal. Incerc eu in ultima vreme sa-l incurajez in joaca de unul singur, dupa cum am citit la Janet Lansbury, dar merge greu. Sunt inca mici, au nevoie de noi macar drept cutie de rezonanta. 🙂
Stiu si cum e cu gatitul impreuna, gatesc eu insami aproape zilnic si mai mereu cu el. Ce pot sa-ti zic e ca pe masura ce creste devine din ce in ce mai grijuliu cu ce face. Acum imi curata morcovi si pune condimente, faina, apa, depinde ce pregatim. Sau “spala” vasele (culmea, nu mai scapa atata apa pe jos in ultima vreme). Eu il incurajez si sa-si aduca jucarii si sa stea cu mine in bucatarie. O vreme a tot sapat o groapa pe sub masa sau mi-a reparat scaunele, dar acum nu prea mai vrea. Prefera sa faca treaba ca mine.
Nu stiu ce sa-ti spun concret ca organizare. Eu incerc sa-mi las libere orele pe care le doarme la pranz ca scriu pe blog, ca sa citesc sau sa mai fac cate ceva doar pentru mine. Asta ma ajuta enorm. Desigur, inseamna ca imi fac treburile prin casa cu el sau cat timp se joaca cu tatal lui, seara. Asa imi permit si sa mai stau cu sotul dupa ce se culca.
Am ajuns sa gasesc punctul de echilibru intre nevoi si resurse, desi ma mai dezechilibrez uneori. Atunci fac un pas in spate, reevaluez si mai las din treburi. Niste paste cu branza la pranz si o mama voioasa si odihnita sunt mai bune decat o supa elaborata si o mama nervoasa sau obosita. In general, sunt destul de pretentioasa cu ce ii dau sa manance si mereu aleg sa fac eu in loc sa cumpar mancarea de-a gata, inclusiv paine si deserturi. Dar cateodata prefer sa fac cea mai simpla mancare si sa stau sa citesc 2 ore.
Curatenie fac tot cu el, de cand sa obisnuit cu aspiratorul (nu l-a suportat mergand multa vreme si ne-am cam chinuit). La spalat si intins rufe ma ajuta mereu. Noroc ca nu avem o casa mare si tinem obiectele de prin ea la minim. 🙂