De Peter Gray
Copilul tău e cel care navighează, dar tu îi oferi lacul.
În postarea de săptămâna trecută am descris tendinţele sociale care au conspirat pentru a reduce stilul încrezător de creştere a copiilor, a promova stilul îndrumător-protector și a reduce libertatea copiilor de-a lungul ultimelor decenii. Am vorbit despre (a) decăderea cartierelor rezidențiale și dispariția grupurilor de copii care se joacă afară; (b) experiența redusă pe care o au adulții cu copiii înainte de a deveni părinți; (c) percepția exagerată a pericolelor care provine din media; (d) nesiguranța crescută privitoare la viitor și credința greșită a părinților că pot proteja viitorul copiilor prin control accentuat; (e) creșterea continuă a puterii școlilor de a interveni în viața copiilor și a familiilor, chiar și în vacanțe; și (f) răspândirea unui model pedagogic de creștere a copiilor, în care a fi părinte înseamnă a preda sau a sprijini învățarea de tip școlar, iar viața de familie devine o serie de lecții. Cititorii au menționat alte tendințe care contribuie, inclusiv micșorarea familiilor, care le permite părinților să acorde prea multă atenție fiecărui copil și utilizarea televizorului pe post de babysitter, ceea ce îi ține pe copii în casă.
Limitarea libertății copiilor este o chestiune socială serioasă. Este răspunzătoare, cred, de creșterea dramatică a depresiei și suicidului printre copii. Oamenii de toate vârstele tânjesc după libertate și suferă când aceasta le este luată. Ca sociatate, am ajuns să înțelegem acest principiu aplicat adulților, dar ne ascundem după deget în loc să luăm în seamă dovezile care spun că și copiii vor libertate și au nevoie de ea pentru a se simți fericiți și a crește sănătoși. Dacă ar avea putere, copiii ar protesta împotriva acestui fapt – așa cum au făcut afro-americanii, femeile și homosexualii în trecutul recent și în prezent. Dar ei nu au putere.
Să presupunem că ești un părinte care acceptă ideea că copiii au nevoie de libertate pentru a fi fericiți și a crește sănătoși. Cum poți tu, în ciuda tuturor forțelor sociale care ți se împotrivesc, să devii un părinte mai încrezător și să le oferi copiilor tăi mai multă libertate? Iată șase sugestii. Primele trei au legătură cu restructurarea propriilor gânduri și obiceiuri, iar restul se leagă de furnizarea unui mediu sănătos pentru copiii tăi.
Începe cu examinarea propriilor valori: Ce înseamnă o viață bună?
Primul pas înspre stilul de creștere a copiilor bazat pe încredere este de a-ți examina propriile valori și de a te gândi la cum se aplică ele la copiii tăi și la relația cu ei. Apreciezi libertatea, responsabilitatea personală, inițiativa, asertivitatea, sinceritatea, integritatea și grija față de bunăstarea celorlalți? Dacă acestea se află pe primele locuri în sistemul tău de valori și dacă ele reprezintă calități pe care ai vrea să le vezi în copiii tăi, atunci vei vrea să fii un părinte încrezător. Niciuna dintre aceste valori nu poate fi învățată ca lecție școlară. Sunt dobândite sau pierdute prin experiențele din viața de zi cu zi care le susțin sau le suprimă.
Îi poți ajuta pe copiii tăi să le dobândească trăindu-le tu însuți și aplicându-le în relația cu ei. Încrederea încurajează sinceritatea. Supravegherea, pânda și predicile încurajează înșelăciunea. Îndrumarea continuă din partea altora îi împiedică pe copii să trăiască libertatea și să dobândească trăsături precum responsabilitate și inițiativă. Testarea continuă și competițiile la care sunt forțați copiii în școală și în alte contexte organizate de adulți încurajează o abordare de tip defensiv a vieții și reduc șansele de a pune în practică sinceritatea, asertivitatea și grija reală pentru ceilalți.
Renunță la ideea că poți determina viitorul copilului tău sau că ești răspunzător de el.
Dacă pui preț pe libertate și responsabilitate, atunci trebuie să respecți dreptul copiilor tăi de a-și trasa singuri drumul în viață. Ambițiile tale nu pot fi ambițiile lor și nici invers. Iar trasarea drumului în viață începe din copilărie, nu la 18, 21 sau 35 de ani. Pentru a învăța să fie responsabili, copiii trebuie să învețe să ia propriile decizii de-a lungul fiecărei zi, săptămâni și luni; și pot învăța asta doar din practică.
Părinții iubitori și grijulii sunt preocupați de viitorul copiilor lor, așa că poate fi greu să nu încerci să controlezi acel viitor. Dar încercarea de a controla este contraproductivă. Când încercăm să determinăm destinele copiilor, îi privăm de oportunitatea de a-și asuma acele destine. Când încercăm să-i conducem prin labirintul zilnic al vieții, îi privăm de oportunitatea de a se conduce singuri. Când le oferim o multitudine de sfaturi nesolicitate, reducem șansa ca ei să le ceară când le vor cu adevărat și au nevoie de ele.
Pentru a învăța să fii un părinte încrezător, s-ar putea să fii nevoit să-ți reamintești periodic că tu nu ești copilul tău și nici copilul tău nu e un alt ”tu”. Ești pur și simplu o parte din mediul pe care copilul tău îl folosește pentru a se crea pe sine. Destinul lui este de a merge dincolo de lumea ta, într-o lume pe care poate n-o înțelegi. Nu poți controla această călătorie și îi faci copilului un deserviciu dacă o împiedici. Dacă va reuși sau nu depinde de el, nu de tine; iar măsura succesului sau a eșecului îi aparține lui, nu ție. Lumea e plină de avocați, doctori și directori nefericiți; în vreme ce mulți funcționari și oameni de serviciu sunt fericiți, împliniți și decenți. Succesul în carieră nu însemnă succes în viață. Poți fi fericit sau nefericit în orice profesie; unul dintre factorii care contează este gradul în care crezi că viața ta îți aparține. Acestea sunt truisme. Poate chiar sună demodat. Dar prea mulți oameni le uită când vine vorba de îngrijirea copiilor.
Rezistă tentației de a fi în legătură continuă cu copilul, de a-i monitoriza activitățile și învățarea sau de a cere detalii despre ziua lui
În aceste timpuri ale tehnologiei moderne, e ușor și tentant să urmărești fiecare mișcare a copilului. Poți să-l ții sub observație prin camere ascunse, poți vedea ce pagini web a vizitat, poți insista să-ți trimită periodic prin telefomul mobil rapoarte cu privire la unde e și ce face, poți chiar să instalezi un sistem de poziționare globală care îți permite să știi sigur unde este copilul, așa cum se face cu deținuții. Poți chiar să justifici această monitorizare convingându-te că îi arată copilului că-ți pasă. Dar ție și-ar plăcea să fii supravegheat în permanență? Ți-ar plăcea dacă cineva – poate soțul sau soția – ar observa, înregistra și evalua toate activitățile tale private? Mesajul real care este transmis întotdeauna printr-o astfel de supraveghere este ”Nu am încredere în tine”.
Dar nu e nevoie de tehnologie modernă pentru a arăta o asemenea lipsă de încredere. Metoda tradițională de interogare constantă și detaliată funcționează la fel de bine. Un părinte încrezător nu cere rapoarte detaliate – de la copil sau oricine altcineva – despre orele pe care le-a petrecut departe de privirea părintelui. Toți avem dreptul la intimitate, secrete și oportunități de experimentare fără a fi judecați. Interogarea care încalcă intimitatea nu face decât să invite minciuna.
Cum ți se par primele trei sugestii? Dacă ți se potrivesc, o să-ți placă și următoarele trei. 🙂
Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.
Peter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.