Într-o zi, când Socrate se întorcea de la o plimbare filozofică printre măslini, Atena l-a întâmpinat cu o întrebare:
– Tati, de ce nu îl aruncăm pe frățiorul meu la gunoi?
Socrate a rămas puțin mască. După care s-a gândit că el oricum toată ziua nu face decât să extragă cunoașterea din mințile discipolilor prin întrebări, de ce n-ar face asta și cu copiii lui?
– Atena, înțeleg că ai vrea să-ți arunci fratele la gunoi?
– Da.
– Ok. Când te-ai gândit prima data la asta?
– Mai devreme.
– Ce făceai atunci?
– Mă jucam.
– Și cum de te-ai gândit tocmai atunci să-l arunci pe Antonis la gunoi?
– Făcea gălăgie și mami a plecat de la joacă să-i dea de mâncare. Mereu face așa.
– Înțeleg că nu ți-a plăcut că ai rămas să te joci singură.
– Da.
– Și mami nu s-a întors la joacă?
– Ba da.
– Și atunci cum te-ai simțit?
– M-am bucurat.
– Vezi tu, Atena, uneori eu sau mama ta avem de făcut lucruri care nu pot fi amânate. Să mergem la muncă, să-i dăm de mâncare sau să-l schimbăm pe Antonis, să ieșim în oraș. Facem toate astea pentru că avem nevoie să le facem. Uneori, se întâmplă să avem treabă atunci când tu îți dorești să te joci. Hai să descoperim împreună cum poți să te simți bine cât aștepți ca noi să ne terminăm treaba și să putem veni să ne jucăm cu tine. Cine știe, poate reușim să inventăm un joc pe care să-l poți juca cu mama ta în timp ce îi dă de mâncare fratelui tău.
– Eu credeam că el e mai important decât mine…
– Nu puiule, fiecare dintre voi e important pentru mine și pentru mama ta, nu există mai mult sau mai puțin.
– Bine, nu-l mai aruncăm. Hai să inventăm jocuri!
Așa a auzit Atena prima data de responsabilizare în realizarea dorințelor. Jucându-se cu ea, Socrate i-a explicat că
Socrate folosește instrumentele Metodei ESPERE ©
Confirmarea: – Atena, înțeleg că ai vrea să-ți arunci fratele la gunoi?
Este important să confirmați că ați înțeles ce vă spune copilul, indiferent dacă sunteți sau nu de acord cu vorbele, comportamentul sau atitudinea lui. Confirmându-l, se va simți ascultat și va fi la rândul lui mai deschis să vă asculte punctul de vedere sau propunerea.
Contextualizarea: – Ce făceai atunci?
Nicio trăire nu se naște din senin, ci din context. Aflând ce făcea copilul în momentul în care i s-a activat o stare dificilă veți putea înțelege mai bine și mai în profunzime ce se află în spatele afirmațiilor sau gesturilor sale.
A “pune cuvinte” pe trăiri: – Înțeleg că nu ți-a plăcut că ai rămas să te joci singură. – Și atunci cum te-ai simțit?
Copiii au un vocabular emoțional redus față de adulți, dar o plajă de trăiri aproape la fel de vastă. Emoțiile intense sunt copleșitoare atunci când nu sunt puse în cuvinte care să le “conțină” și să le dea sens. Oferindu-le variante de cuvinte pentru ceea ce par să simtă, îi ajutați să-și gestioneze stările fără a le reprima.
Foto: Petr Pakandl