“A fost odata ca niciodata un negutator. Si acesta nu era un negutator oarecare, care sa vanda rosii, ardei sau telefoane destepte. El facea negot cu marfuri rare si mult ravnite in lumea oamenilor: cumpara si vindea fericiri. Da, da, fericiri: mai mici, mai mari, mai profunde si mai superficiale, colorate in toate nuantele curcubeului si parfumate in mii de miresme. Si fiecare dintre aceste fericiri erau mestesugite pentru fiecare cumparator – erau fericiri pentru parinti, pentru fii si fiice, pentru soti, pentru sefi, pentru prieteni si chiar si pentru vecini.
Nici nu vreti sa stiti ce facea negutatorul nostru pentru a aduce fericirea fiecaruia dintre acesti oameni. Se dadea peste cap in fiecare zi si nascocea alte culori, alte materiale placute la atingere, picta, sculpta si modela fiecare fericire dupa cum isi imagina ca este gustul viitorului proprietar. Insa, in ciuda tuturor eforturilor, zbaterilor si orelor peste program pe care le facea, era tare nefericit. Stiti ce i se intampla ? Fericirile pe care le construia cu atata grija, in momentul in care ajungeau in mana celor carora le erau destinate, se transformau in praf si pulbere. (…)
Revenind la esecul lui din prezent, negutatorul, care era un atreprenor cu multa perseverenta, cum deja ati vazut, si-a zis ca isi mai da o ultima sansa, inainte de a abandona negotul cu fericire. Ce si-a spus? Va construi acum o ultima fericire, cea a lui insusi, pentru ca nu mai suporta sa vada fata dezamagita a vreunui musteriu; macar daca o sa se faca nisip, nu va dezamagi pe nimeni altcineva.
Si a stat o saptamana intreaga si s-a gandit, si a scris, si a desenat iar apoi s-a apucat sa faureasca ce stia ca ii aduce chiar lui fericire : O bucatica de soare, un petec de iarba, un susur de parau de munte, toate aranjate pe o pana de vultur si aromate cu ghimbir proaspat. Fiecare cu fericirea lui, deh. (…)
Si cand ultima bucatica a fost asezata la locul ei si opera era desavarsita, tare temator se apropie negutatorul sa isi ia in maini fericirea, acum din papucii de musteriu. Era momentul mult asteptat in care se decidea ce urma sa faca mai departe cu treaba asta cu fericirile. Si… cand a ridicat-o, mare minune, ce sa vezi, nu numai ca nu s-a facut praf si pulbere, dar a inceput sa se transforme, sa capete noi straluciri si arome. Era o placere sa o simta aproape, ce mai, fericirea l-a napadit pe de-a-ntregul.
Fiul lui cel mic se intampla tocmai sa intre sa ii aduca pranzul pregatit de sotia negutatorului, mare bucatareasa de altfel. Vazand fericirea tatalui sau, il imbratisa si iesi din atelier strigand cu bucurie. « Tatal meu a gasit fericirea ! Tatal meu e fericit ! » si o tinu tot asa pana acasa. Oamenii din oras, curiosi, venira sa-l vada si tare le mai placu sa il vada cum arata fericit. Si, imediat, au vrut si ei sa fie fericiti: « Vrem si noi sa fim fericiti? Cum ai facut? Arata-ne si noua! »
Si de atunci incoace, negutatorul nostru ii invata pe oamenii care vin la el cum anume sa isi faureasca propria fericire. Nu isi mai bate capul sa se gandeasca ce si cum i-ar face fericiti pe altii, ci isi construieste propria lui fericire, apoi ii asculta si ii ajuta pe cei care ii cer sa gaseasca si sa isi faureasca propria lor fericire.”
Povestea intreaga si morala ei – aici.
Autor: Cati Calin, trainer si consultant in comunicare relationala – Centrul de Dezvoltare Personala AmaneSer, partenerul nostru in seria de evenimente Relatii fericite, familii fericite.
