De multe ori când un copil e trist, părintele o să îi spună “Hai te rog, nu mai fi supărat!” Cum să nu mai fie supărat?! Dacă copilul are motive, cum adică să se schimbe?!
Pentru copii, e ceva total nou, ei nu știu ce pot simți și de ce apar unele schimbări fizice, ca bătăile rapide ale inimii când le e frică. Nu știu cum să se comporte și de multe ori se ascund. Le e teamă pentru că nu au văzut pe nimeni în familie manifestându-se cum simt ei. Dacă trec prin sentimentul ăsta de câteva ori, se creează un teren propice pentru un caracter interiorizat și retras.
În primul rând, trebuie să identifice sentimentul. Dacă vezi ca nu îl găsește, poți să îi pui întrebări referitoare la modul în care vrea să se exteriorizeze: să țipe, să plângă, să fie ținut în brațe. O alta soluție e desenul. Rareori oamenii se pot ascunde când desenează. Așa că trebuie să privești atent foaia micuțului și îți poți da seama cum se simte. Apoi îl poți ajuta să transpună în acțiuni ce e în sufletul lui.
Dacă e furios, nu contează că e pe părinți sau pe educatoare, lasă-l să exprime asta. Poți să afli ce-a pățit atunci când e liniștit. Dar la liniște nu trebuie să ajungă prin distragerea atenției de la problemă, ci prin manifestare liberă. La furie, organismul se pregătește să atace, să se bată. Spune-i să lovească o pernă cu o bâtă, mănuși de box sau chiar cu mâinile goale. Dacă tu ești sursa furiei, e posibil să îți spună câteva cuvinte urâte, pentru că empatia nu e foarte dezvoltată la vârste mici. Dacă în momentul ăsta te superi pe el și îl pedepsești sau pleci din cameră, o să creadă că e rău să se exprime și nu o să o mai facă. Nu e motiv de supărare, trebuie să accepți și tu ce simte și să încerci să îl întelegi.
E bine să glumești în situațiile pe care piticul le consideră grave, dar ai grijă să nu faci poante pe seama lui. Încearcă să-ti amintești dacă ai trecut printr-o situație asemănătoare și povestește-o. O să îi fie mai bine văzând că e ceva normal și tu ai trecut prin asta. Și uite că acum râzi de momentul ăla care te-a speriat în vremea copilăriei. Ia-l în serios, chiar dacă ție ți se pare măruntă problema lui.
Și aici, cea mai bună metodă de învățare este exemplul. Orice simți, poți să “traduci” într-un limbaj inteligibil pentru cel mic. Nu-i spune niciodata că o să îi zici când o să fii mare. O să creadă că nu ai încredere în el și exact la fel o să se poarte cu tine când o să fie mare.
Sursă foto: catlovers / Flickr