Trecand la intamplare printr-o librarie online am dat de titlul: Ce traieste copilul si ce simte mama lui (scrisa de psihanalistul dr. Speranta Farca) si intuitia mi-a zis…trebuie sa o citesti. Si am citit-o si cam dupa jumatate de ora de lectura am constientizat ce ma chinuiam sa inteleg de 2 an! Pentru mine a fost o deschidere de ochi si de intelegere a unor momente ce au trecut (din viata mea de proaspata mama cu proaspat copil mic) si care ramasesera nedecodificate. Este o carte de psihologie aplicata, scrisa pe intelesul unor mame care nu au cunostinte deosebite de psihologie, este o carte usor de parcurs si plina de exemple concrete, de cazuri reale, de experiente. Si dupa cum se stie ca e bine sa mai inveti si din experientele altora si sa renunti sa mai dai cu capul de pragul usii de fiecare daca…eu zic ca merita citita. Sa va zic pe scurt ce idei gasiti in ea caci este greu de povestit.
Puteti citi despre ce e aia o angoasa (primara, de abandon, de pierdere a integritatii corporale), cum sa gestionezi teama de necunoscut a copilului sau teama de moarte; despre relatia ‘mami‘, despre cat de importante sunt bratele mamei, laptele matern, limba, despre timp, despre separare, despre joc; despre rolul mamei in continerea spamei de necunoscut, despre achizitii si interese de genul: capacitatea de a distinge viul de neviu, despre animism, creativitate, despre importanta batranului dar si a basmului; despre stapanirea corpului si despre limbaj, despre ipohondrie, frici, cosmaruri si superstitii.

Unele subiecte sunt mai greu de digerat…eu cel putin sunt la a 2-a citire si tot gasesc lucruri noi pe care sa le constientizez. Ce mi-a placut foarte mult de la inceput: m-am regasit in  multe situatii, mi-am adus aminte cum eram si cum ma simteam la inceputul relatiei mele cu fiica mea, am inteles de ce nou-nascutul are unele manifestari si de ce mama trece prin starea denumita depresie post-natala sau mai bland, tristete.
De exemplu: “mama il ajuta pe copil sa-si poata aduna centrul vital in corpul sau, il ‘aduna’ si ii ofera un mediu psihic continator, asa cum inainte de nastere, i-a oferit un mediu organic”. Am inteles de ce se intampla regresul la un nou nascut – manifestat si prin scaderea fiziologica in greutate. Un fat de 8-9 luni poate sa se joace cu corpul sau sau cu cordonul ombilical, poate sa-si suga degetul, se misca ritmic cand aude o melodie placuta si cunoscuta insa un copil nou nascut nu mai poate face nimic din toate acestea… Oare de ce, te intrebi… De ce o mama se simte mult mai obosita, mai angoasata de asa-zisa lipsa de sensibilitate si intelegere a celor din jur, “care nu percep nicicum starea ei de permanenta alerta”. Simpla ingrijire a unui copil nu pune mari probleme unei bone, sau unor bunici, care nu au aceleasi trairi desi practic, ar putea face acelasi lucru. O mama contine psihic starile bebelusului, ea “nu poate gasi intelegere la altii pentru ca starea de tensiune si de solicitare psihica este atat de intensa incat cei din jur se feresc sa o simta, ei rationalizeaza cum pot, oferind explicatii logice care nu au de a face cu ceea ce se intampla de fapt. Mama insa isi va gasi propria-i modalitate sanatoasa de a contine angoasa copilului si pe a sa. Daca ea reuseste acest lucru, si copilul isi va permite sa o solicite mai mult. Nu e imbucurator pe termen scurt: la efortul sustinut al mamei, in loc de linistire, copilul pare si mai dificil de multumit. Pe termen lung insa, este foarte important ca bebelusul sa-si poata trai cat mai complet doliul din aceasta perioada – el se va putea dezvolta mai bine, mai liber si mai putin incarcat de tensiune”.
La fel de interesanta este si partea in care vorbeste despre controlul sfincterian si despre momentul in care copilul incepe sa foloseasca olita/wc-ul. “Un parinte care ia, el insusi, initiativa renuntarii la scutec, face un pas in sensul opus dezvoltarii copilului. In privinta controlului sfincterian nu este important rezultatul, ci calea. Copilul poate renunta la scutec din dorinta sa de manifestare a independentei. El poate face acelasi lucru, lasandu-si sfincterele in grija competentilor parinti pentru a le dresa”. Ce ziceti de aceste idei?
Dar de faptul ca hranirea fortata poata sa duca la stari patologice? “Un copil caruia i se ofera de mancare fara sa fie lasat sa i se faca foame, nu poate avea placere de a manca. Abia va astepta sa se termine <corvoada> mesei. Lupta pentru independenta a copilului se va desfasura in timpul meselor. El si va exprima opozitia fata de mama intruziva prin refuzul alimentelor (…) Un copil mananca pentru nevoia sa (pornita din foame, curiozitate, dorinta de experimentare, de comunicare si socializare). El se hraneste mult mai bine daca nu este determinat sa manance pentru ceilalti (…) Daca angoasele mamei se centreaza in jurul hranirii copilului, si copilul va invata sa se exprime in acelasi registru pentru a avea o comunicare cu ea” (si atunci il va durea burta cand de fapt are nevoie de atentie sau va vrea ceva bun de mancat cand este trist…).
Subiectele sunt multe, mai marunte sau mai mari, mai de actualitate sau deja depasite, depinde de momentul in care va aflati.
Daca v-am facut curiosi, cartea Ce traieste copilul si ce simte mama lui o puteti gasi pe ishop.ro, pretul este undeva in jur de 37 de lei.
Mamici, tatici…chiar mi-ar placea sa stiu parerea voastra despre carte…daca ati citit-o, daca sunteti tentati sa o cititi, daca ati procedat la fel sau cu totul altfel, daca a functionat si ce a functionat. Daca aveti vreo carte care v-a impresionat, marcat, mirat si despre care ati vrea sa scrieti cateva cuvinte…sa ajutam si alte mamici si alti tatici sa vada si cealalta parte a lucrurilor, ca in totala cunostinta de cauza si cu toata increderea sa poata aplica o metoda sau o alta de a-si linisti, creste, educa, vorbi cu copiii lor. Ce ziceti?