In timp ce se joaca cu furculita in cana de apa si vantura in aer lopatica cu care am taiat tarta, mai ia cate un colt si il mesteca si imi reaminteste ca nu ii place asa, cum e la mine in farfurie (cu de toate), ci ii place asa, cum e la el in farfurie (doar colturile). Rade si e fericit si iar mai mananca si iar se mai joaca.
Mananc si eu si il privesc relaxata si amuzata.
Brusc, incepe sa imi vorbeasca in cap o voce. «Cum il lasi sa se joace la masa, asa? Masa e sfanta! Nu are pic de respect, nu vezi ? O sa creasca si n-o sa aiba habar sa manance frumos. Iti dai seama cum o sa fie cand o sa te duci in Romania si o sa stai la masa cu toata familia si el o sa topaie si o sa se joace cu toate alea, in loc sa stea cuminte si sa manance frumos? Tu esti de vina, ca ii permiti!»
Mi-am simtit muschii incordandu-se, un nod mi s-a pus in stomac si inima mi s-a chircit. Zambetul mi-a disparut de pe fata si gura mi s-a adunat intr-un tugui. Intre sprancene s-a facut cuta si, inainte sa apuc sa respir adanc, m-am auzit vorbind, pe un ton acuzator si rece, in felul urmator:
«Ok, Sasha, gata cu joaca la masa. Cand mancam, mancam si nu ne jucam. »
Apoi i-am luat pur si simplu din mana furculita si lopatica, i-am luat cana cu apa din fata si am continuat, la fel de rece :
«Te rog sa stai frumos la masa si sa mananci, cand termini de mancat te poti juca. Acuma gata, mancam !»
Cand am tacut, copilul avea lacrimi in ochi si ma privea cu privirea aceea, cand nu intelege ce a facut si ce s-a intamplat. «Mami, te log, luculita! Pot, mami, pot, te log» I-am raspuns nu. «Mami, gata, jos mami, gata!», asta insemnand ca nu mai vrea sa manance si ca vrea jos din scaun. Avea ochii umezi in continuare, mesteca cu noduri si se tinea tare sa nu tipe.
L-am dat jos din scaun, gata sa ii spun ca, daca pleaca de la masa, nu mai are voie sa manance, ca mancam doar daca stam frumos la masa. Insa in secundele alea cat l-am tinut in brate, de la el din scaunel si pana pe podea, in acele 2 – 5 secunde, cumva m-am vazut si m-am auzit cu claritate. M-am simtit si m-am privit din afara, dintr-o alta pozitie. Si, uitandu-ma asa la mine, pret de 2-5 secunde, m-am intrebat «Dar tu cine esti, ca nu esti Eu?»
Am pus copilul jos si n-am mai spus nimic. El s-a dus intins la furculita si lopatica. Le-a luat, m-a privit in ochi si m-a intrebat, cu aceeasi privire nedumerita: «Mami, pot?»
I-am spus ca da, poate. Am continuat sa mancam, el jucandu-se in jurul mesei si venind la alimentare, cu gura deschisa. Eu respirand si relaxandu-mi fiecare parte a corpului. Si cautand sa inteleg ce s-a intamplat. Realizand ca nu e prima data cand se intampla asta. Ca se intampla des sa ma aud vorbind asa.
Purtam cu noi, in noi, vocea critica a ego-ului nostru, o viata intreaga, fara sa fim constienti de ea. Vocea critica din capul meu suna ca o entitate colectiva, asa, ca o autoritate care ingloba experiente traite acasa, vazute la altii, auzite de cand eram foarte mica, lucruri care mi s-au spus mie, lucruri pe care le-am trait fiind spuse de alti adulti altor copii… O voce care a crescut in mine, cu mine, si am ajuns sa o cred a mea si sa ma identific cu ea. Vocea propriului meu ego care condamna, acuza si pretinde perfectiune, de la mine insami si de la toata lumea din jur, incluzand aici si propriul meu copil interior si propriul meu copil din carne si oase, cel care se joaca cu furculita si lopatica in timpul mesei, din pura inocenta si bucurie a jucatului. Vocea propriului meu ego, cea care imi repeta de cate ori ii dau ocazia ca nu sunt o fiinta destul de buna, la nici un capitol, si la capitolul «mama» mai ales…
O avem toti in cap, vocea asta. Si ne lasam condusi, intimidati, certati, acuzati si ridiculizati de ea in cea mai mare parte a vietilor noastre. O dam mai departe, propriilor nostri copii si o numim, la fel de inconstient, «asta e normalitatea».
Si ce daca se joaca cu furculita in cana cu apa, in timpul mesei? Si ce daca, in timp ce mananca, vrea sa si cante, sa aplaude, sa vorbeasca, sa alerge prin toata casa si sa manance in picioare, prea ocupat sa nu piarda nici o secunda de explorare? Ce ma costa sa il las pe copil sa fie copil, pana la capat? Si ce pot face sa nu mai aud vocea asta de profesoara cu coc la spate, rigida si severa, incapabila de zambet si de relaxare, care imi auto-tuna in urechi?
Si m-am prins ca exact aici e cheia: RE LA XA RE. Iar relaxarea vine din increderea in curgerea fireasca, naturala, a vietii, a etapelor de dezvoltare ale copilului, din increderea in iubire si in bucurie, din credinta ca adevaratul sens al vietii noastre este fericirea, este iubirea, este bucuria pe care o purtam in noi si o raspandim in jur. Ca parinti, asta e cel mai de pret dar pe care il putem face copiilor nostri: increderea, relaxarea si iubirea, care intretin atat de frumos si de viu bucuria, in noi si in ei.
Iar copiii se pricep cel mai bine sa isi traiasca adevaratul sens al vietii: in relaxare, in incredere, in iubire, raspandesc in jur numai bucurie.
In timp ce profesoara cu coc la spate habar nu are de nimic, saraca. Vreau sa ii dau drumul sa plece. Sa o trimit inapoi, din orice experienta trecuta s-ar fi format si ar fi crescut ea. Iar mie sa imi dau voie, pe deplin, sa fiu o mama relaxata, capabila sa ii fac copilului meu cel mai de pret dar: increderea, iubirea si propria mea fericire.
Surs foto: Dvs/Flickr