Astazi am avut-o la noi pe Gaia, fetita de aproape 2 ani a lui Banu. Mamica ei avea febra si avea nevoie de un pic de liniste, asa ca am luat-o noi pe Gaia vreo ora.
Asa ca uite 2 copii – Sasha si Gaia, amandoi de aceeasi varsta, inconjurati de 4 adulti. Eu si jumatatea, plus parintii mei amandoi. Care mai de care ne dadeam cu parerea (mai putin mama, care gatea in bucatarie): jucati-va asa. Nu, nu cu aia. Cu ailalta. Hai, ia-o de mana, da-i un pupic. Ia, arata-i cum sa se urce cu bicicleta. Gaia, vino aici, ia asta. Sashi, tu joaca-te cu masina asta.
Pana cand s-au dus unul intr-o parte, altul in alta, cu spatele la noi, amandoi cu niste fete lungi si nezambitoare. Moment in care mi-am amintit ca ar cam fi cazul sa ne vedem de mucii nostri, vorba iubitului sot, si sa lasam copiii sa isi vada de ai lor.
Avem noi, astia mari, obiceiul asta tare prost. Sa ne dam cu parerea despre alegerile copiilor nostri. Sa le spunem noi cum sa se joace, ce sa manance, cand sa doarma, cu ce sa se imbrace, cum sa vorbeasca si cat si cu cine, sa le spunem cat de cuminti sunt ei cand fac una si nu fac alta, cat de frumos si minunat este sa zica sarumana si cat de urat este sa planga sau sa tipe… si lista poate sa continue, caci este lunga, lunga tare. Sa credem ca e in descrierea meseriei de parinte sa dam indicatii, tot timpul. Cand, de fapt, treaba noastra este alta. Si o citez aici din nou pe Naomi Aldort, ca tare clar spune:
Treaba noastra este sa “iubim, imbratisam, hranim, impartasim, ascultam, raspundem si sa participam cand ni se cere sa participam. Si sa ne tinem copiii departe de insulta si manipularea care rezulta din comentariile si ideile “ajutatoare” – influente la care copiii sunt atat de sensibili in starea lor de dependenta.”
Si revin la exemplul jocului. Cand un copil se joaca singur, lasa-l sa se joace singur. Lasa-l pe el sa incerce, sa nu reuseasca, sa incerce iar si iar pana pune capacul la sticla fara ajutor, lasa-l pur si simplu in pace. Cauta doar sa observi. Doar sa te uiti, prezent, fara sa intervii, fara sa comentezi. Iar daca iti solicita copilul ajutorul, ajuta-l ca si cum ai fi un alt copil, sau ca si cum ai ajuta un adult. Nu de sus, nu din perspectiva eu sunt mare si tu esti mic, lasa ca vin eu acuma sa iti explic cum se face.
Cand copilul tau se joaca cu alt copil, fii acolo, la indemana, in caz ca are nevoie de tine. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, taci si uita-te, fara sa te bagi in seama. Stiu ca vrei sa ajuti, stiu… dar ajuti doar tacand si uitandu-te. Observand. Si raspunzand cu calm si iubire daca esti solicitat. Daca copiii nu reusesc singuri. Chiar si in cazul unui conflict. Da-le timp, da-le spatiu sa isi resolve singuri conflictele. Nu iti indemna copilul sa se joace cu alt copil, daca nu vrea. Sau sa isi imparta jucariile cu alt copil, daca nu vrea. Respecta-i alegerile, nu-urile, da-urile, timpul si ezitarile. Doar fii acolo si asculta, uita-te si respecta alegerile copilului tau si, in acelasi fel, nu-urile si da-urile copilului cu care se joaca.
Toate indemnurile de mai sus sunt indemnuri pentru mine insami. Auto-disciplina parentala. In loc sa caut sa imi controlez sau disciplinez copilul, in loc sa caut sa il modelez pe el dupa gustul meu, caut sa ma re-educ pe mine insami in a asculta, a observa si in a-mi tine parerile si sfaturile pentru mine. Si este intr-adevar uimitor sa vedem cat de frumos creste un copil care e hranit cu incredere, cu iubire si cu libertatea de a fi el insusi. Cat de bine stie ce vrea si ce nu vrea un copil care nu a fost manipulat emotional cu “nu vrei sa vii la mine in brate? Offf, uite, imi vine sa plang, vezi ce suparata sunt?” Si cu cata claritate comunica ce nu vrea si ce nu ii place. Cu cata naturalete sta in afara situatiilor si oamenilor despre care stie deja, foarte clar, ca nu il atrag si nu il intereseaza.
Si mai mult decat atat: cata eliberare simtim noi, parintii, cand renuntam sa ne mai controlam copiii, cand incetam sa ne mai impunem vointa noastra asupra lor. Cand ne dam la o parte din drum. Cata eliberare! Si cata distractie si frumusete umplu casa atunci cand doar ne bucuram, pur si simplu, uitandu-ne la giumbuslucurile, descoperirile si experimentarile copilului. Doar observand cum ni se dezvaluie calitatile lui innascute, pe masura ce este lasat sa zburde liber, in siguranta iubirii si increderii pe care le primeste tot timpul. Cat de fericit este cand poate face ce simte, cum simte, cand simte. Si cat de simplu devine sa fii parinte, atunci cand nevoia si dorinta de control sunt lasate sa plece…
La multi ani! Sa avem cu totii un 2012 binecuvantat!