Mi-a fost usor de la bun inceput sa respect dreptul copilului meu de a spune NU, in mai toate aspectele care tin de alegerile lui. Intr-o singura privinta am avut de luptat cu mine insami, si cu el. Pana de curand, cand am inteles in sfarsit. Si anume, mi-a luat ceva timp sa accept sa spuna NU cand vine vorba de a-si imparti jucariile sau joaca cu alti copii.
Exemplu concret: Copilul se joaca fericit pe plaja cu lopatica si grebla. Vine un alt copil si ii ia lopatica din mana, sau de sub nas. Fi-miu incepe sa tipe – «Nu, nu vreau, e al meu!» La care si eu, si parintele celuilalt copil: «E ok, se joaca si el putin si ti-o da inapoi!» «Nu, e al meu!» si da-i plansete si urlete si eu fac o fata lunga, in sensul de ce copil isteric am, parintele celalalt se uita cu repros si isi duce dispretuitor odrasla mai incolo, iar eu ma apuc sa tin o scurta predica despre importanta de a imparti cu alti copii. Sasha plange si mai abitir si imi zice ca vrea acasa si uite asa stricam un minunat moment de soare, apa si relaxare.
In capul meu, aproximativ 3 miliarde de ganduri: «Copilul meu nu imparte cu ceilalti copii, nu e generos, nu o sa se mai joace nimeni cu el, nu se poate sa creasca asa, cu ce am gresit, ce am de facut sa repar situatia, ce am facut, o, Doamne, ce am facut de am un copil egoist?»
In acelasi fel, cand situatia e invers si alt copil ii spune NU copilului meu, incerc sa il conving pe cealalt copil sa imparta cu odrasla mea. Celalalt copil o tine una si buna – nu si nu, e al meu, nu si nu si nu! Sasha plange, Costel tipa si plecam acasa in spume, intrebandu-ma ce naiba aveti toti, frate, ati luat-o razna de de tot?
Ca eu asa am invatat, copil fiind: am n-am chef, daca vine alt copil unde ma joc eu, trebuie sa ma joc cu el. Daca imi cere jucaria, trebuie sa i-o dau, ca asa e frumos, sa fim generosi. Daca vrea sa imi ia papusa preferata din camera, ca el e musafir si nu e frumos sa refuzam musafirii, trebuie sa i-o dau, desi e a mea si nu vreau sa o impart cu nimeni.
Si, intr-o buna zi mi-a picat fisa: Cum ar fi, ca adult, sa vina in vizita un prieten. Sa deschida usa dulapului de haine. Si sa isi aleaga o haina din dulap: «Ti-o dau inapoi, o port doar putin!» Sau… stam linistiti pe o banca in parc, citim o carte buna si apare langa noi amicul X si ne smulge cartea din mana sau, pur si simplu, se aseaza langa noi pe banca si incepe sa citeasca cu noi din aceeasi carte, eventual dand si niste pagini in urma, ca sa prinda si el actiunea.
Pentru un copil este acelasi lucru: cand un alt copil vrea sa se joace cu jucariile lui, sau sa participe la un joc deja inceput, trebuie sa ceara voie. Cand copilul zice nu, nu vreau sa iti dau jucaria asta, aceasta decizie trebuei respectata 100%, si nu combatuta sau contestata. Mai mult, trebuie sustinuta in fata parintelui revoltat al celuilalt copil. Sa ne certam, judecam sau contestam copiii, mai ales in public, este o povara tare greu de dus pentru ei, care se bazeaza pe noi sa le fim neconditionat alaturi.
Cand vor sa imparta, sa se joace cu alti copii sau sa accepte pe altcineva in jocul pe care il jucau foarte bine singuri, copilul face toate astea pur si simplu, fara nici o dificultate sau indemn. Si, ca toate celelalte situatii in care o nevoie satisfacuta duce la inlaturarea nevoii respective, si nevoia de a se simti stapani si cu drept de decizie asupra propriilor lor jucarii este o nevoie ce trebuie indeplinita. Respectata. Pentru a lasa loc, in ritmul natural al Iubirii, dorintei de a imparti cu ceilalti si de a socializa.
Si am facut un exercitiu: prima data cand a venit un alt copil in vizita si a vrut jucariile lui Sasha, l-am rugat pe musafir sa ceara voie. Numai asta si deja trei sferturi din problema a disparut. «Poti!» a raspuns copilul meu. Iar cand a spus NU, si nu s-au inteles intre ei din primul moment, sau Sasha mi-a cerut ajutorul, i-am luat partea si am intarit decizia copilului meu: «Oli dragul meu, Sasha a spus nu. Nu te poti juca cu asta.» Liniste si pace, toata lumea fericita, nu tu tipete, nu tu furie, nimic. Pur si simplu, s-a trecut la alta jucarie. La fel, cand Sasha a fost musafir. Daca copilul gazda a spus nu, e nu. Hai sa vedem cu ce altceva te poti juca. Si asa, toate bune.
Am inteles ca generozitatea este un sentiment care creste in noi natural, in momentul in care nevoia primara de siguranta ne este respectata, indeplinita. Sa impartim cu ceilalti este un alt lucru ce nu trebuie predat. Dimpotriva, tot ce avem de facut este sa respectam fazele de crestere ale copiilor nostri si sa avem incredere ca Iubirea ne-a facut iubitori, darnici si sociabili. Cand nu suntem asa, este pentru ca una, sau mai multe, din nevoile noastre de baza nu au fost indeplinite.
Sursa foto: DC White/flickr
Doamne cat de cunoscut mi se pare totul! Aceleasi faze le patesc si eu cu baietelul meu! Nu lasa pe nimeni sa se apropie de jucariile lui! Numai ca el are 1 an si 11 luni si nu stie sa ceara voie de la ati copii sa se joace cu jucariile lor, si ce ma fac cand si celalalt copil e micut si nu-i cere la al meu jucaria si i-o ia pur si simplu!
O sa incerc si eu varianta asta totusi cu explicatia ca daca nu vrea hai sa luam alta, ca vad ca cu impartitul de buna voie nu merge!
Nicoleta, nu merge INCA. Doar pentru ca nu a ajuns inca la stadiul ala, de a imparti natural. Acum e la stadiul in care isi afirma dreptul de proprietate. respecta-i-l, fara frica si fara sa il judeci. Si generozitatea se va trezi in el natural, pentru ca ea se afla deja acolo, in el.
Mai este ceva similare. Vin toti sa se iubeasca copilul mic, atat de frumos, vor sa il ia in brate, sa il pupe, il cheama la ei… si sunt raniti si ofensati, ca uite, na, ce copil nesociabil… Replica mea este cam stereotipa: ce ar fi sa vina un urias la voi, sa va ia in brate, sa va ceara instantaneu sa il iubiti? Ei?
interesant..bun, si cand incepi sa ii spui ce e bine de fapt ? sa imparta ? si atunci cum te va crede, daca pana atunci i-ai spus ca e OK sa nu imparta ?
E mai mult decat perfect adevarat. totul e doar o etapa de cunoastere pe care daca i-o respectam copilul o asimileaza si merge mai departe devenind generos fara cicaleala si teorie. Offf, daca mai multi parinti ar intelege asta cate conflicte intre copii ar fi rezolvate sau chiar evitate.
Sunt de acord ca copilului nu trebuie sa i se impuna continuu ce trebuie sa faca si ce nu trebuie sa se faca, insa gasesc comparatia cu dulapul unui adult usor hilara. Jucariile sunt facute pentru joaca, iar copiii nu sunt adulti. In plus de asta sunt la varsta la care absorb ca un burete tot felul de informatii. Sunt la varsta la care isi formeaza valorile. Chiar nu cred ca invatand un pui de om ca e in regula sa fie egoist e o idee asa de buna… Sigur, nici sa-l violentezi incercand sa-i bagi pe gat bunele maniere si eu mai stiu ce principii, dar eu nu cred in toata vrajeala asta cu copiii care se descurca singuri, trebuie doar sa-i lasi. Sunt copii! Trebuie educati, trebuie formati. Da, evident ca e ceva bun sa inveti copiii sa ceara acordul si e de-a dreptul minunat daca in urma cererii acordului celilalti copii inteleg, dar ca sa lasi un om atat de mic sa faca ce-i trece prin capsor mi se pare cam mult. Nu-mi revin… voi chiar comparati un adult care citeste pe banca cu un copil care se joaca in parc? Chiar vreti ca puiul ala de om sa creasca timid, antisocial, egoist, teritorial, posesiv si toate cele, pentru ca mama a zis ca e ok?
Ooooo, eu am o metodă mai simplă: îi las să se bată. Cine câştigă, ăla se joacă 🙂 Trăim în România, Laura! De altfel printre cele mai bune articole de la voi! Mai este o problemă în implementarea metodei tale: părinţii cu care ne intersectăm noi se supăra extrem dacă rezultatul, acceptat şi de mine, e NU.
mă bucur că aţi abordat acest subiect. poate ajunge şi la urechile părinţilor care îşi lasă copiii să se vâre în sufletul altora crezând că li se cuvine tot. mi s-a spus “ăştia reuşesc în viaţă”. nu sunt un loser şi totuşi am bun simţ. sper ca fetiţa mea să reuşească în viaţă cu bun simţ, nu înfigându-se în “jucăriile” altora
Te citesc de cateva luni. E hrana pentru suflet ce scrii aici. Am facut 7 ani de psihologia copilului si 7 ani de pegadogie dar nu m-au invatat nimic. Sunt viitoare mama si mi-am dat seama ca nu vreau sa aplic ce am invatat ci ceea ce simt: dragoste, rabdare, afectiune, intelegere, sa imi ascult instinctul si, mai ales, copilul.