Din nou o pomenesc pe Margarita. De asta asta, imi amintesc de momentul in care ne-a spus, cu simplitatea ei debordanta, sa nu ne invatam vreodata copiii sa spuna “multumesc”, “te rog”, “buna ziua”, “la revedere” si toate celelalte cuvinte magice. Pe care, desigur, cu totii le socotim sfinte si o mare dovada de buna crestere. Adica un fel de nota 10 cu coronita pentru niste parinti asa misto, care uite ce copil educat au crescut la usa!
Si, a continuat ea, cu atat mai putin sa ii spunem un public “Zi sarumana! Zi multumesc! Ai spus la revedere?” Copiii se simt pusi la colt cand le spunem, mai ales de fata cu altii, ce sa spuna si cum sa se comporte.
Io personal o priveam pe Margarita si o ascultam si imi dadea cu virgula rau de tot. Pai cum adica, sa nu ii invatam sa spuna cuvintele magice? Sa nu ii invatam si sa stea asa, ca mutu’n batatura, fara sa stie sa ceara si sa multumeasca?
Raspunsul Margaritei la revolta mea a facut lumina: in loc sa ii inveti, sa le spui tu cum sa vorbeasca si cand si cu cine, foloseste tu cuvintele magice cu ei in viata voastra de zi cu zi, acasa. Si foloseste-le tu, cu naturalete si din inima, cu ceilalti. Si apoi stai si observa ce se intampla. O sa fii de-a dreptul incantata, m-a asigurat iubita mea specialista in “educatie” libera, mai mult a parintilor decat a copiilor.
Asa ca i-am spus lui Sasha “poftim, te rog, multumesc, buna dimineata, te iubesc”, si, de fata cu el, “la revedere, sarumana pentru masa” si toate celelalte care fac viata frumoasa si plina de recunostinta. Fara sa ii spunem noi vreodata “zi te rog”, am inceput, intr-o buna zi, sa il auzim spunand, pur si simplu: vreau apa, te rog. Si chiar vreau apa, te rog frumos. Multumesc. Sarumana pentru masa, mami. Noapte buna, bunica! Ciao, la toata lumea. Si, mai nou, da si pup, la mic si la mare, la despartire. Toate venind din propria lui initiativa. Iar cand nu zice, pentru ca nu are chef, uita, nu ii place o anumita persoana sau, pur si simplu, are alta treaba in clipa aia, ne vedem de drum si de viata linistiti. Nu e chiar nici o problema, zau asa.
Si asa cum ne modeleaza comportamentul si cuvintele magice, la fel modeleaza si strambaturile lui tat’su, tonul vocii mele cand se loveste si il alint si tonul ridicat folosit intre noi, parintii, atunci cand ne mai certam.
Eu am fost tare norocoasa sa am o Margarita in viata mea. Insa si fara o Margarita, treaba este clara ca buna ziua, daca ne oprim un pic din preconceptii si din senzatia ca fara noi, care sa le spunem ce sa faca, copiii nostri ar uita cumva sa respire. Cand e vorba de invatat cum sa se comporte, nu e nimic de predat, din partea noastra catre copii. Predarea se petrece de la sine. Si se traduce in exact felul in care noi ne comportam intre noi, cu copiii si cu ceilalti adulti.
La fel cum nu e nimic de predat, cu aproape nimic din ce au ei de descoperit: invata facand, experimentand, explorand, vazand, imitand, observand si traind, pur si simplu. Si, cu exceptia momentelor in care si-ar putea pune viata in pericol – extrem de rare si acelea, in conditiile in care suntem atenti ca mediul in care traieste copilul sa fie unul lipsit de pericole active – ar fi minunat ca in rest sa ne ocupam de propria noastra educare, de propria noastra invatare de a fi deschisi, rabdatori, disponibili si plini de iubire, cu noi insine, cu ceilalti, cu copiii nostri.