Ma uimeste asta de fiecare data.
Totala iubire, indragostire, a copilului de mama lui.
Totala lui dispozitie de a ierta si de a face pace, orice s-ar fi intamplat.
Permanenta lui deschidere si bucurie de a fi impreuna, oriunde, oricum, numai impreuna sa fim.
Ca si cum nu s-ar satura niciodata de noi.
Am petrecut cateva zile doar noi doi, eu si Sasha, in Piracanga, fara tati. Si eu fara internet, telefon, proiecte, citiri de aura, articole de scris, fara absolut nimic din colectia «mami are un pic de treaba acum, iubitule, te rog joaca-te singur, nu pot acum». Doar eu cu el, cu raul si marea, si cu o familie cu 3 copii pe care nu am vazut-o de niste luni bune.
Mie una nu mi-a fost usor tot timpul. Sincera sa fiu.
Adica inca ma vad cum am probleme de rabdare cand copilul se tine dupa mine la fiecare pas, se incolaceste in picioarele mele cand gatesc, isi gaseste si el un scaunel sa stea cu mine in baie cand am nevoie sa merg si eu ca omul, vorbeste intr-una, cu noi si noi intrebari si comentarii, vrea sa manance asta si dupa 3 guri nu mai vrea asta, vrea altceva… si toate aceste bucatele din copilul meu, absolut firesti de altfel, devin parca de o mie de ori mai mari si mai enervante cand suntem doar noi doi, fara tati, fara cineva care sa ajute in preajma.
Imi pierd rabdarea.
Adica mai ridic tonul. Il mai reped. Ma mai supar.
Sigur, imi pare rau chiar in secunda in care tot acest proces se petrece. Imi dau seama ca gresesc si caut sa respir si sa ma opresc din turuit ca o moara stricata, reusesc dupa cateva fraze lungi si spuse pe tonul ala… il stiti voi… tonul ala nesuferit si artagos…
Iar el ma priveste cu ochii imensi albastri si imi spune «stii, ai putea sa imi spui si frumos… nu cu glasul asta… asa… urat pe care il ai cand esti suparata pe mine…»
Inchid ochii. Imi vine sa plang. Respir adanc, tac. Ma asez la inaltimea lui, il iau in brate, il strang la piept… «Iarta-ma. Ai dreptate. As putea sa iti spun si altfel. Uite, am nevoie de un pic de spatiu cand gatesc. Nu pot sa ma misc daca tu stai agatat de picioarele mele. Nu imi place asa. Crezi ca poti sa te joci uite, aici, tot langa mami, dar un pic mai incolo?» Poate. Dar vrea sa stea langa mine pentru ca vrea sa ma simta lipita de el, zice. «Scuze, mami. O sa ma joc mai incolo, dar tot trebuie sa te vad».
Iar imi vine sa plang. Ne cerem scuze, si eu si el. Ne impacam.
Si dupa 4-5 zile numai noi doi, ajungem inapoi acasa si eu tare am nevoie de o pauza, stiti? Adica mereu simt ca imi prinde bine asa, macar o ora in care sa nu vorbeasca nimeni nimic cu mine, sa nu ma intrebe nimeni nimic, sa fiu eu cu mine. Il intalneste pe tati, e fericit, ii spune ca acuma o sa stea numai in brate la tati, ca la mami a stat toate zilele astea. Eu zic, in gandul meu «uf, Doamne ajuta!»
Dar nu dureaza mult.
Vine iar, se cocoata pe mine, te iubesc mami, mi-a fost dor de tine minutele astea, cat am stat cu tati. Gata, hai te rog, stai cu mine, nu mai lucra la calculator.
Apoi mergem sa dormim, toti 3. Intinde manuta si ma mangaie pe par. Imi zambeste, cu ochii aia albastri si cu gurita rosie si mica. Silabiseste, fara sa se auda vreun sunet «te iubesc».
Apoi adoarme incet, cu manuta lui pe pieptul meu, ca sa fie sigur ca sunt acolo, langa el, cu el.
«Oare el chiar nu vrea o pauza de mami? Nu o vrea si el un pic de timp fara mine?» ma intreb in timp ce cobor din pat ca sa scriu articolul asta.
Se pare ca nu. Copiii nu se satura de noi. Suntem lumea, universul, bucuria, iubirea lor cea mai mare.
Inca.
Si pentru cat timp mai tine perioada asta… multumesc tare si imi amintesc sa savurez fiecare clipa. Chiar si pe cele lipsite de rabdare. Trecand prin ele invat mereu ca iubirea rezolva tot, spala orice greseala, impaca orice suparare…
 
Sursa foto