Iată-te ajunsă în cele din urmă în momentul mult visat și temut deopotrivă de fiecare femeie în parte – tu față-n față cu două liniuțe roz. Nimeni în jur, doar un perete de care să te sprijini, un mare nod în gât și o inimă care stă să-ți sară din piept. Te uiți din nou, te freci la ochi, după care privești iar lung către cele două liniuțe ale testului de sarcină. Nu, nu ți s-a părut, sunt acolo. Liniuțele sunt cât de roz se poate, iar înăuntrul tău tocmai se naște o minune la fel de roz… sau poate albastră… sau poate verde cu dungulițe galbene, dar cine mai stă să se gândească la culori în momentele astea?
Păi și dacă nu la culori la ce te poti gândi? La nume? La camera lui? La prima zi de școală? Sau la faptul că de vreo 10 minute tot vorbești cu tine însăți la persoana a treia?
Mai arunc o ultimă privire: da, sunt însărcinată, nu există nici un dubiu. Nu este decât o confirmare în plus pentru ceea ce simțeam deja de câteva zile. Cred că testele astea de sarcină au fost inventate numai ca să ne confirme ceea ce noi știm deja. Până la urmă, nu ne spun niciodată ceva nou, decât dacă nu cumva gradul de negare este prea mare pentru a simți minunea ce se naște în interior.
Ies, clătinandu-mă din toaleta de la muncă (da știu, frumos loc mi-am ales și eu pentru un lucru atât de important) după care pun mâna pe telefon și mă apuc să scriu un mesaj pentru cel ce tocmai a devenit viitorul tată: “Houston, we have a problem!”. Dar nu mai pot aștepta, eu trebuie să vorbesc despre asta ACUM, deci, ca orice fetiță de lume, îmi invit prietena la o pauză de țigară… a ei, căci a mea nu o să mai fie pentru multe luni de acum încolo.
Vești, întrebări, discuții, planuri, alte întrebări… temeri și vorbe aruncate aiurea-n vânt. Nu e ca și cum aș putea gândi corect în clipele astea, dar măcar vorbesc, mă exteriorizez… poate din amalgamul ăsta de cuvinte o să pot trage o concluzie coerentă.
Nu după mult timp, tăticul apare și el la poarta clădirii de birouri. Mă ia de mână încet și simt că lumea mea în loc să-și revină se clatină și mai tare. El surâde fericit, eu tremur toată. El îmi spune că e un lucru bun, eu încep să plâng. El spune că un copil e o binecuvântare, eu încep să țip… Nu, nu sunt isterică, e doar o fază normală a procesului de a deveni mamă… doar o fază din multele ce au să urmeze în următoarele luni… dar eu nu știu asta încă.

Deocamdată știu doar că între mine și el tocmai a intervenit o a treia persoană. Oare voi fi o mamă bună? Oare va fi un tată bun? Vom reuși să-i oferim o educație bună? Va fi băiețel sau fetiță? Cum ne vom descurca? Cât costă un pachet de pamperși? Cum o să nasc? Cât timp voi sta acasă? Ce o să se întâmple cu cariera mea? Ce o să se-ntâmple cu noi? Ce, ce, ce… STOP! Fiecare lucru la timpul lui. Deocamdată nu trebuie să mă gândesc decât la câte substanțe nutritive conține viitoarea mea masă. Iar restul… vom mai vedea.
Poveste-ne și tu, care au fost primele lucruri pe care le-ai făcut/simțit când ai aflat că ești însărcinată?
Surse foto – Kusabelle0705/ Flickr.com și Lorraine/ Flickr.com