Am stat de vorbă ieri cu un cuplu tare tânăr de aici, din Piracanga. Irina și Bruno au 25 și 24 de ani și primul lor copil, pe Inty, în vârstă de 2 luni. Inty dormea în sling, purtat de tatăl lui. «Nu știu ce are copilul ăsta », a început Bruno să vorbească deodată, «dar nu doarme decât lipit de noi. Dacă îl punem să doarmă singur în pat, sau dacă îl lăsăm singur măcar un pic, țipă și plânge ca din gură de șarpe. E ceva greșit cu copilul ăsta. Nu e normal.»
Oare cât de mulți părinți sunt pe lumea asta, care cred că nevoia unui bebeluș de a fi tot timpul cu părinții lui, este ceva anormal? Oare câți părinți sunt pe lumea asta care, inconștient, își resping proprii copii, considerându-i ciudați pentru că au nevoie de contact fizic permanent cu mama sau cu tatăl lor?
«Bruno, orice vrea copilul tău și îți cere în momentul ăsta, este absolut natural și absolut normal. Nu e nimic greșit cu copilul și nevoia lui de voi este perfect îndreptățită. Sunteți singurele ființe de pe lumea asta pe care le cunoaște, mai ales pe Irina. Și nici măcar nu are conștiința faptului că e o persoană separată de mama lui. Pentru el, încă, Inty și mami sunt una și aceeași ființă. Așa că pur și simplu dați-i ceea ce vă cere, cu bucurie și cu recunoștință pentru ocazia minunată de a împărtăși fiecare moment și respirație cu bucățica asta de om! Și, mai ales, fii conștient de faptul că te aude și te simte atunci când gândești și spui despre el că e … anormal. »
Ne e teamă că dăm prea mult copiilor noștri. Ne e teamă că i-am putea iubi prea mult sau că iubirea noastră s-ar putea transforma în răsfăț. Ne e teamă că bebelușii noștri ne manipulează cu plânsul lor și întâlnim chiar sfaturi «de specialitate» care spun că părinții trebuie să le arate din primele momente copiilor lor cine e șeful în casă și cine deține controlul, perpetuând credința profund eronată conform căreia relațiile umane ar trebui să se bazeze pe un permanent soi de competiție și de mușchi umflați, inclusiv în casă, între părinți și copii. La o privire mai atentă, înțelegem că sfaturile astea sunt de fapt propriile frici, proiecții și traume nerezolvate, cu rădăcini chiar în copilăria lipsită de autentică iubire și respect a specialiștilor cu pricina.
Adevărul este că fiece plâns la care se răspunde imediat, cu mângâiere, atenție, iubire și totală prezență, fiecare contact fizic plin de căldură și fiecare nouă ocazie în care bebelușului i se dă ceea ce cere, de îndată ce cere, este o nouă cărămidă solidă pusă la baza unei dezvoltări emoționale sănătoase. Iubire, siguranță, încredere – oamenii ăștia mă iubesc și au grijă de mine, iar lumea e un loc sigur, în care sunt văzut, protejat, auzit și ajutat - astea sunt mesajele care se înregistrează în mintea copilului, de fiecare dată când primește ceea ce are nevoie să primească. Bebelușul plânge, pentru că e singurul mod în care își poate comunica, în momentul acesta, nevoile. Iar nevoile lui sunt autentice, nu sunt răsfățuri și nici manipulări. Pentru bebeluș conceptul de manipulare, răsfăț sau alint pur și simplu nu există, toate astea fiind interpretări create de mințile cuprinse de frică ale adulților.
Și ce dacă bebelușul vrea să doarmă doar în brațe sau doar cu mami sau tati alături lângă el, în pat? Și ce dacă, atunci când e treaz, vrea să vadă, să simtă, să audă permanent prezența mamei sau a tatălui lui, sau măcar a unei persoane familiare, care îl iubește, și care e mereu aceeași? Cât de greu poate fi să îi dăruim, cu toată inima, lucrurile astea, atât de mărunte pentru noi și atât de uriaș de importante pentru el? Ce «sacrificiu» presupune asta, din partea noastră, ca părinți? Mai puțin timp pentru noi, orice ar însemna asta, vreme de câteva luni. Mai multă dăruire față de copil. O schimbare a rutinei în care se desfășura viața noastră, înainte de venirea bebelușului. Mai multă răbdare, flexibilitate, empatie, deschidere și, desigur, puterea de a cere ajutor oamenilor din viața noastră, în timp ce noi ne dedicăm toată energia noii ființe venite pe lume. Cât de mare e «sacrificiul» ăsta, de fapt, pus în balanță cu bogăția de daruri pe care le primim în schimb și, mai ales, cu bogăția de daruri pe care le facem?
Tot ce cere bebelușul, cu plânsul, țipetele și protestele lui gălăgioase este absolut normal, natural, firesc. De fiecare dată când ne îndoim de autenticitatea cererilor unui bebeluș ne îndoim de inocența, frumusețea, puritatea, adevărul și lumina din el și din noi înșine. Și dacă noi, părinții lui, nu suntem primii care să credem în copilul nostru și să îi fim alături, cu toată ființa, dacă noi nu suntem cei care să îi validăm și să-i «sponsorizăm » frumusețea, inocența, puritatea, adevărul și lumina din el, atunci cine o va face, vreodată?
Foto credit
