Mi-a plăcut întotdeauna să fac poze, să mă uit la poze, să visez prin poze. Mi-a plăcut mereu să-mi închipui că am talent la pozat. Încă nu sunt convinsă că am vreun talent nedescoperit (poate nici nu e mare lucru de descoperit) dar totuși, din punct de vedere al fotografiei s-a întâmplat ceva. Am participat pentru prima dată (și de când îmi doream) la un curs foto. Ce mi-a plăcut și mai mult a fost că a fost organizat de doi fotografi (profesioniști, da) și părinți pe deasupra și oameni tare minunați și care au conceput un curs pentru părinți – Atelier de fotografie – Fotografii de familie.
Așadar, într-o dimineață mi-am luat Canon-ul și am purces cu strângere de inimă spre curs. Cu strângere de inimă zic pentru că, cu câteva zile înainte le trimisesem câteva fotografii făcute de mine și care mie îmi plăceau în mod deosebit – urma să ni se dea un prim feedack. Și…spre marea mea surpriză, n-a fost chiar deloc nasol feedback-ul. În plus, urma să mai primesc câteva aprecieri, pe parcurs. Mai mici sau mai mari, dar într-un mod foarte constructiv, foarte frumos, foarte delicat și foarte util.
Între timp, am învățat și eu mai multe despre aparatul nostru foto, pe care nu-l prea mutasem de pe modul Auto. Am învățat și câteva tehnici de bază, în special pentru fotografia de portret și am învățat că cel mai important este să prinzi în poză starea, omul, joaca, plânsul, bucuria, tristețea, tot ceea ce ne face unici, tot ceea ce face ca un moment să fie unic și irepetabil.
Așadar, am început să-mi iau aparatul foto cu mine, atunci când ieșeam pe afară cu domnișoara. Ba chiar am început să îndrăznesc a prelucra puțin pozele, pentru a putea exprima mai mult starea mea dar și a personajului pozat. Am început să visez la obiective sau chiar alte aparate foto. Ba chiar am făcut din ce în ce mai multe poze cu iPhone-ul. Why not…
Visez la multe lucruri legate de fotografie: să umblu pe străzi și să surprind oameni, situații, să stau la marginea unui loc de joacă și să surprind jocul și emoțiile copiilor (pentru asta îmi trebuie clar un teleobiectiv, doar nu vreau să fiu observată de copii…), să încerc sentimentul de supriză dar și de autenticitate pe care ți-l dă poza pe film, să fac în fiecare zi o poză, timp de un an de zile… ah și câte și mai câte. Poate va veni și vremea punerii în practică a acestor vise (unele sunt chiar … libere la făcut, fără alte implicații).
Vreau să-i mulțumesc pe această cale și prietenei noastre din California, care ne dă multe idei interesante și ponturi despre fotografie! Mulțumim Anne!
