Nu inteleg multe din comportamentele copiilor mei si din cele ale propriilor mei parinti. Poate, in aparenta, nu au treaba unele cu altele dar poate ca au. Nu stiu. Si toate conduc la intretinerea unui sentiment de vina (e dincolo de responsabilitate, e chiar vina), sentiment pe care incerc sa il impac ca apoi sa renunt: sa renunt la vina. Vina ca eu nu sunt, eu nu pot, eu nu fac sau vina ca eu am fost, eu am facut ceva, candva.. gresit.
Ma confrunt cu urmatoarele (asa, pe scurt, cateva) situatii:
– Ioana in general mananca foarte foarte putin cantitativ si diversificat. Ioana plange de foame cu farfuria de mancare in fata sau mananca fix 3 inghitituri si apoi zice ca nu mai vrea
– Ioana are 7 ani si nu poate si nu vrea sa doarma singura in camera. Sau macar in patul ei care e lipit de patul nostru. Nu mai zic daca e la 50 de cm de patul nostru.
– Ioana nu vrea sa doarma in camera ei, in patul ei nici cand vine prietena ei pentru un sleepover, pe care si-l doreste foarte mult. Am ajuns o data sa dormim cu totii, la gramada
– Ioana nu vrea sa ramana peste noapte la prietena ei
– Ioana nu vrea sa invete sa mearga pe bicicleta fara roti ajutatoare si nu vrea sa mearga nici chiar pe cea cu roti ajutatoare
– Ioana nu vrea sa mearga cu rolele pe strada pentru ca strada are un pic de panta si la vale e prea repede, la deal e prea greu (la fel si cu bicicleta)
– Ioana nu vrea sa mearga pe deal sau munte. Ca nu vrea ea.
– Ioana nu vrea sa mearga la alti copii in vizita si nici nu vrea sa ramana la ei – ziua, nici pentru o ora (prietenii cu care se vede aproape zilnic) fara mine. Desi cand sunt eu acolo nu sta langa mine…
– Ioana nu vrea sa isi dea/ doneze/ imparta din lucrurile, hainele, jucariile care nu ii mai trebuie, pe care nu le mai imbraca, cu care nu se mai joaca
– Ioana refuza sa fie pieptanata, sa o spal pe cap sau sa mergem sa o tunda doamna pe care o stie inca de cand s-a nascut
– Ioana refuza sa se imbrace cu haine noi sau sa poarte incaltaminte noua
– Ioana nu vrea sa invete sa citeasca sau alta activitate adiacenta
– Ioana nu vrea sa isi stranga lucrurile, hainele, jucariile, gunoaiele pe care le arunca peste tot, patul, masa
– Ioana nu vrea sa ia tratament pentru diverse chestii (si eu ii dau chestii naturale, tincturi, siropuri sau homeopate)
– Ioana in general: nu vrea si nu poate (pentru ca nu a incercat)
– Ioana in schimb, nesocoteste orice cerinta sau exigenta de-a mea (chiar daca si prietena ei ii zice sa ma intrebe inainte) pentru ca ea stie mai bine, ea poate, ea scapa fara nicio consecinta sau nu ii pasa de ceea ce urmeaza
– Si lista cu <<nu vrea>> poate sa continue mult si bine.
Sincer, eu nu stiu ce vrea Ioana. Stiu sigur ce nu vrea. I-am cerut sa imi zica ce vrea si nu ce nu vrea…ca asta am inteles foarte bine. Ioana nu vrea sa imi spuna ce vrea.
Ioana vrea in schimb, mereu, sa ii cumparam cate ceva, de la orice magazin am merge (aici am introdus notiunea de banii ei si acum isi cam ia din banii ei, daca are). Dar inevitabil, fie ca e un mic chiosc, un mare supermarket sau la benzinarie, intotdeauna ea vrea ceva, de preferinta jucarie, de care oricum uita dupa o zi.
Ioana mai vrea sa manance inghetata (noroc ca mananca si din cea facuta in casa).
Ioana vrea sa manance in general mancarea pe care nu o avem, si daca avem nu mai vrea sau vrea sa faca ceva ce nu putem face atunci etc.
Cum ma simt?
Ca un rahat ignorat si uitat la soare.
Simt ca am gresit undeva (si probabil gresesc in continuare) pentru ca mi se pare ca sunt prea multi de “nu vreau” in viata ei. Ma uit la ea si vad de multe ori tristete, totul e nasol, totul e cu NU 🙁
Mi se pare ca am esuat lamentabil si ca viata mea cu Ioana este una in care domina cuvintele rastite, loviturile ei si nervii mei 🙁 Eu oricum sunt, in acceptiunea ei, cea mai rea mama de pe pamant, si, nu asta ma afecteaza cel mai mult. Cel mai nasol e sentimentul de ingrijorare pe care il simt, in legatura cu nevoile ei (hrana, somn, invatare, inteligenta emotionala etc) pe care nu pot sa i le implinesc pentru ca le refuza 🙁 Si e super nasol sentimentul asta…
Eu, in sinea mea, zic ca am renuntat foarte mult la control, la a impune lucrurile, la injonctiuni si etichete. Am renuntat la ideea de pedeapsa desi inca imi sta de multe ori pe limba…dar de fapt vad atunci neputinta mea si o dorinta interioara (bolnava) de a face si eu rau altcuiva asa cum si el mi-a facut mie. E destul de infricosatoare constientizarea asta… Macar ca nu slobozesc “dorinta” asta a mea …
Am amici – parinti, in jurul meu, ai caror copii nu au acesti “nu vreau” sau ii au mai putin sau mai rar… Probabil ca ei, cand vor citi aceste randuri (daca), isi vor zice “ce bine ca ai nostri nu sunt asa ca ai ei” sau…”uite ce bine i-am crescut”, chiar daca crescutul asta e diferit de al meu (cu violente fizice si verbale, cu pedepse, cu multe amenintari…). Am vazut si parinti super ok cu copii super misto. Sau cat am vazut eu. Si mi se pare super tare…
Eu nu cred in amenintari, violente, devalorizari (si altele asemenea) deloc, atat din perspectiva copilului de demult, inca nevindecat de ele cat si din perspectiva specialistului in comunicare “in curs de acreditare” (ca sa zic asa). Nu cred si pace.
Dar ma intreb unde gresesc. De ce atata “nu vreau”. De unde temerile mele? De ce nu e si ea ca alti copii? (stiu cat de nasoala e comparatia asta, chiar daca ea exista numai in creierul meu). De ce inca mai apare nevoia asta a mea de control? Asta o fi sau altceva? Imi e teama de viitorul pe care ar putea sa il aiba. Imi e teama de bolile pe care ar putea sa le dezvolte pentru ca nu mananca ce trebuie, nu.., nu… Imi e teama ca nu o sa reuseasca emotional si social, asa cum se tot vehiculeaza in ultima vreme (ca mai importanta decat inteligenta academica si notele mari si rezultatele exceptionale – este inteligenta emotionala).
Tot apare umbra mamei perfecte. Nu s-a dus de tot (inca). Este (inca) vorba si de imaginea mea in fata “publicului” atunci cand trebuie sa “presteze” copilul. Dar e si teama si ingrijorarea…
As vrea sa stiu ca un copil crescut cu acceptare (desi numai asta pare ca nu ii arat…), un copil crescut cu respect, cu niste notiuni de baza de comunicare si igiena relationala, un copil iubit neconditionat (nu stiu daca asa se si simte…), va ajunge un adult cu adevarat ok, autonom, inteligent emotional, cu social skills, cu empatie, cu respect fata de oameni, animale, plante, natura…
Si pentru ca nu mai stiu nimic si nu mai inteleg nimic stau in contemplarea neputintei mele si…cam atat 🙁
