A fost o mare bucurie să văd aseară multe mame venite cu sufletul deschis la primul eveniment dintr-o serie lungă, pe care am lansat-o împreună cu Centrul de Dezvoltare Personală AmaneSer și Macmackids.ro. Eu v-am mai povestit despre experiențele mele cu metoda ESPERE și comunicarea relațională, v-am mai spus că mi se pare o metodă clară, curată, logică și vizuală (iar eu sunt o persoană vizuală…). Poate părea ciudat să vorbești despre igiena relațională, despre mesaje caca, despre eșarfe colorate pe post de relații, poate părea și mai ciudat când începi să faci un mini-teatru cu unul e soțul, unul e copilul, unul e nevoia, altul responsabilitatea etc. Și totuși, după ce începi să vezi toate lucrurile acolo în fața ta sau cu tine participant într-un act de conștientizare, până la urmă, parcă totuși se lămuresc niște chestiuni.
Da, nu poți să zici că după două ore de făcut scenarii – te duci acasă, începi să-i spui copilului tău că ”nu mami se duce la baie ci Dana se duce la baie” și să te aștepți ca cel mic (sau mai puțin mic), după (poate) niște ani de cu totul alt limbaj și alte obișnuințe să zică ”pfiu… ce bine că nu pleacă mama ci pleacă Dana la baie”… deși în unele cazuri poate că funcționează din prima… Ideea este că toți avem nevoie de o schimbare, atunci când ne dăm seama că suntem blocați în niște tipare, în niște modele care nu ne fac bine iar schimbarea poate să dureze. Primul pas: conștientizarea. Următorul pas: dorința de a face ceea ce ai conștientizat, indiferent că o faci singură sau te mai duci la o sută de alte conferințe sau că începi cu regularitate să consulți un psihoterapeut. Apoi, după ce începi să faci schimbarea în tine, pe toate nivelurile, începi să vezi că parcă îți ies altfel cuvintele pe gură, parcă nu mai ai aceeași încărcătură emoțională etc.
Cam asta este tot ce pot să vă zic că s-a întâmplat cu mine după ce am fost la prima conferință cu metoda ESPERE. Apoi am mai fost la câteva workshop-uri, am început să învăț niște tehnici prin care să vindec emoții (nu din alea bune, firește) și încet, încet, după atâtea luni de căutări, înțelegeri, mirări, încă mă surprind zicând ”wow” la un subiect pe care deși l-am mai auzit, nu l-am conștientizat pe deplin, nu l-am asimilat ca să zic așa.
Tot ”wow” mi-am zis aseară, în timp ce o ascultam pe Claudia, când vorbea despre felul în care ne adresăm noi copiilor – ”Mami, nu vrei să mergem să facem baie?”, ”Mama, nu vrei să mănânci de prânz?” Aici eu adresându-mă fetiței mele, cu mult discutatul apelativ ”mama” (atât de bine moștenit și înrădăcinat, chiar dacă zici că ți l-ai scos din sistem). Și copilul meu își ia rolul în serios – ea este mama, ea va decide, ea va refuza, ea va spune nu, ea, ea, ea… Și eu mă gândesc ”vai ce greu îmi e, de ce nu mă înțeleg cu copilul meu”. Pentru că nu ea e mama mea ci ea e copilul meu… Să nu sărim peste generații și să ne mirăm că nu ne merge bine…
Și pentru că mămicile se uitau cumva neîncrezătoare la toată situația cu rolurile pe care le are o femeie și modul în care copiii chiar înțeleg și respectă aceste roluri, pot să vă spun din experiență că sunt niște lucruri pe care noi le-am experimentat acasă și au funcționat. Nu imediat. Pentru că trebuie să schimbi ceva înainte. Să vă dau un exemplu: am început să îi introduc domnișoarei noastre aceste noțiuni de roluri. Nu i-am zis: uite rolurile. Și din păcate nu am reușit nici să-i exemplific foarte bine (nu știu de ce, poate de lene). Dar am început să-i zic de faptul că bunica ei este mama mea sau Maia este mama lui tati, că bunicul este bunicul ei și soțul bunicii, că tati este tati al ei și soțul meu și uite, se duce la serviciu, deci este un profesionist etc. Și la fel cu mine: eu sunt Dana, sunt mama Ioanei, sunt soție, fiică etc. Dar asta în exemple practice de zi cu zi, de genul: acum vorbesc la telefon cu mama mea; cu cine? cu mama mea; vrei să vorbești și tu cu bunica ta? Poate părea forțat dar nu e chiar așa de forțat.
Eu așa cred că învață de fapt copiii rolurile noastre. Așa cum îi învățăm pe cei mici să spună mulțumesc atunci când noi spunem cuiva mulțumesc (și exemplele pot continua), așa îi învățăm și le arătăm modele de relaționare, astfel încât, atunci când va crește, copilul să nu-și caute o mamă sau un tată sau un copil ci să-și caute un partener de viață. Și asta cum se poate face? Atunci când noi ne diferențiem (mai mult sau mai puțin subtil) de rolurile de părinți și le arătăm (învățându-i astfel) modelul de cuplu. Și exemple sunt multe, în diverse domenii.
Atunci când după discuții de genul acesta cu exemplificat rolurile, i-am spus Ioanei – astăzi vreau să ies în oraș cu soțul meu (și nu cu tatăl tău) ea a zis super liniștită – ok, bine și eu rămân cu Maia (cu bunica). Și atât. Și nu doar o dată. Atunci când am văzut că ceva nu-i convine când îi vorbesc de relația mea cu soțul (indiferent că vroiam să plecăm de acasă sau să avem o conversație de 2 minute neîntreruptă) mi-am dat seama că ea avea o nevoie neîmplinită atunci și de aceea comportamentul pe care eu nu-l așteptam. Dar este ok. Dacă ne dăm seama de asta (și mai ales la timp) și copilul își va fi împlinit nevoia și eu cu soțul meu puteam să facem ceva ca parteneri și nu ca părinți.
Cam atât despre roluri. Mie mi-a plăcut întâlnirea de aseară și pe 10 decembrie vom face următoarea întâlnire cu tema Cel mai bun cadou pentru copilul tău – și nu, nu vom vorbi despre alegerea cadourilor de Crăciun ci despre ascultarea copilului, despre relaționarea părinte-copil, despre conectarea cu copilul. Dacă sunteți interesați (tătici și mămici), foarte curând vă anunțăm oficial toate datele evenimentului.
