A te spune și a fi ascultat – sunt două nevoi relaționale de bază, co-dependente, pe care le avem încă de la naștere.
Dacă bebelușul nu ar plânge, nu ar spune, în acest mod, simplu, instictual, că îi e foame sau somn sau că îl doare ceva și dacă nu ar fi o mamă, un tată, cineva care să vadă și să asculte acest plâns…oare ce s-ar întâmpla cu acel bebeluș?
Dacă ajuns pe la 2 ani, când nu stăpânește cuvintele și nu știe să numească emoții sau simțăminte – totuși, toddlerul știe să ”se dea cu fundul de pământ” sau să ”trântească un tantrum de toată frumusețea”, dacă nu ar putea să se spună în felul acesta și nu ar fi nimeni lângă el să îi conțină starea, să îi creeze spațiul sigur și să îi numească emoțiile și ceea ce simte – cum ar putea acest copil să învețe că ceea ce simte este firesc, că ceea ce trăiește poate fi copleșitor dar că va supraviețui, că are pe cineva stabil, sigur, ferm și disponibil să îl asculte, să îl conțină…?
Dacă ai ajuns la vârsta adolescenței cu toate încercările tale de a te arăta părinților tăi, cu toate schimbările, toate emoțiile și tot ceea ce trăiești tu – dar nu este nimeni acolo să te audă, să te vadă și mai ales(!!) să te accepte așa cum ești tu – oare unde ai căuta – în jurul tău, într-un anturaj (mai mult sau mai puțin benefic) această ascultare și acceptare?
Dacă ai ajuns ”om mare”, ești poate într-o relație de cuplu și simți nevoia de a fi ascultat, de a împărtăși, de a pune în comun ceea ce simți, gândești, trăiești și nu ar fi nimeni acolo disponibil sau care, cu acceptare și detașare, să te vadă, să te asculte – cât de singur te-ai simți? Cât de departe ai pleca pentru a-ți împlini nevoile de a te spune și de a fi ascultat? Ai găsi un prieten/o prietenă? Sau poate ai avea o aventură? … așa cum zice Esther Perel – tocmai din nevoia de a comunica… și nicidecum dintr-o nevoie sexuală nesatisfăcută?
În toate aspectele vieții noastre avem aceste nevoi fără de care nu putem trăi. Facem orice – ajungem să facem orice – pentru a ni le împlini. Pentru că sunt aproape ca hrana și hainele de zi cu zi. Sunt indispensabile vieții. Poate că nu găsești pe nimeni să te iubească sau să te accepte dar TREBUIE să găsești pe cineva care (măcar), să te asculte, nu-i așa?
Nu știm să ascultăm pentru că nu ne învață nimeni
Din păcate nu ne naștem cu această abilitate: de a asculta pe cineva – în mod activ, prezent. Acest lucru trebuie să-l invățăm. La școală nu ne învață nimeni. Nici în facultățile de comunicare nu se învață așa ceva. Acasă? Câți dintre noi știm cu adevărat ascultăm pe cineva? Să poți să rămâi centrat și concentrat pe cel care vorbește, fără să intervii, fără să îți dai cu părerea, fără să dai sfaturi sau să îi spui din experiența ta (mai ales dacă nu ți-o cere). Fără să judeci! Fără să te lași antrenat în subiectele despre care ți se vorbește, uitând de fapt că cel mai important lucru este ca acea persoană să se spună și să se asculte (ea însăși) cu ajutorul tău. Să se audă, să se înțeleagă și nu să se piardă în resentimente sau emoții asupra altora, în povești despre unul sau celălalt. De aceea spun că este nevoie să învățăm să ascultăm pe celălalt, astfel încât nevoia lui să fie cu adevărat împlinită.
Când copilu vine de la școală și îți spune: ”nu mai vreau să merg mâine la școală” sau ”profesoara e o proastă” – asta după ce treci de șocul exprimării (da, copiii nu sunt prea diplomați, nu-i așa?), deci, dacă vine copilul și auzi așa ceva, tu ce faci? Ce faci tu de obicei? ”Vai…dar cum poți să spui asta? Dar la școală este așa de frumos și înveți atâtea lucruri. Școala este importantă. Profesoara ta este o femeie minunată și răbdătoare.” sau… există și alte variante de răspuns pe tema dată. Doar că…. nu asta ar trebui să le spunem copiilor noștri… Ei vor doar SĂ SE SPUNĂ. Vor să fie auziți, ascultați. Și noi sărim repede cu explicații, argumente, idei etc despre ce credem noi, despre ce gândim noi sau despre fricile noastre… Și copilul poate (resemnat) va spune: ”da, e frumos la școală” sau, poate va spune: ”du-te tu la școală dacă îți place așa de mult” – sau…. mai aveți și voi răspunsuri, sigur… Dar nu l-am ascultat cu adevărat.
Ce ar fi trebuit să facem? Să rămânem centrați pe el – pe ce simte el, pe ce gândește și pe fapte, poate, pentru început: să aflăm dacă s-a întâmplat ceva – la școală, cu profesorul, cu prietenul, cu colegul de bancă, în pauză etc. Și acest lucru putem face ghidându-l cu întrebări în timp ce rămânem concentrați pe el, pe ce simte el: ”s-a întâmplat ceva la școală de spui aceste lucruri?”, ”s-a întâmplat ceva în pauză sau la ora de …?”, ”te-ai certat cu cineva la școală” sau ”cum te înțelegi cu…?” Câteva întrebări care să vă ducă înspre fapte. Și apoi, mai departe ”cum te simți referitor la asta….?” sau ”ce-ai simțit atunci când…?” sau ”ce gândești despre asta sau asta…?” ș.a.m.d. Cam asta înseamnă o ascultare activă – centrată pe cel care vorbește și nu pe cel despre care ne vorbește. Și, în mod sigur, din spatele primelor propoziții vor ieși la iveală multe alte lucruri, cele cu adevărat importante.
Vine prietena ta și începe să plângă și să se plângă despre partenerul ei de viață. Nu este nevoie decât de câteva minute pentru a te lăsa antrenat/ă în povestea ei de viață, în situații încâlcite sau în drame personale. Și? Cu ce cost? Pentru că prietena nu se va simți ascultată și nici nu va găsi în ea resursele de care are nevoie pentru a trece peste dificultatea în care se află. Iar voi s-ar putea să vă simți încărcați de poveștile și dramele prin care trece și veți spune despre voi (poate) că sunteți empatici și de aceea ați preluat din suferințele ei sau poate că veți fi prea obosiți să mai gândiți sau poate că nu veți mai fi disponibili pentru ascultare, următoarea dată. Asta pentru că ascultarea nu este centrată pe cel/cea care vă vorbește ci pe povestea ei de viață. Știm oare să însoțim pe cineva în ascultare, fără să ne implicăm noi emoțional? Ne învață cineva? Putem să susținem pe altcineva în propriul drum de vindecare (chiar dacă nu am făcut școala de psihologi)?
Experiența (a mea și a altora) spune că – DA. A învăța să asculți pe cineva este un proces pe care … îl înveți și îl exersezi. Și dacă reușim să deprindem această abilitate toate relațiile din jurul nostru se vor schimba. Vă garantez! Să poți să asculți pe cineva (mai ales dacă este vorba de cineva apropiat – copil, partener de viață, părinte, prieten) este unul dintre cele mai mari daruri pe care poți să i le faci. Și dacă nu poți să gândești la modul dezinteresat – poți să fii sigur că ai și tu ceva de câștigat din asta – și anume: relația ta cu acea persoană se va ameliora foarte mult….
Dacă soțul/soția/iubitul/iubita trece printr-o perioadă dificilă sau pur și simplu are o zi mai grea, vine acasă și începe să ”toarne” despre cum a fost, ce-a făcut, ce-a zis unul sau altul, dacă începe să plângă sau să înjure…voi ce faceți? Fugiți? Vă arătați o așa zisă disponibilitate, doar ca să treacă ”avalanșa” mai repede și să vă întoarceți la ce făceați înainte? Sau creeați spațiul pentru persoana respectivă să se spună, cu disponibilitate autentică (poate că nu va fi în acel minut, poate va fi seara, după ce se culcă copiii sau peste o oră după ce terminați cina…), cu atenție pe ceea ce simte și trăiește persoana respectivă și cu întrebări fine care să o ducă mai adânc și mai adânc în ceea ce simte cu adevărat, pentru a realiza ascultarea – și auto-ascultarea – de care are nevoie. Puteți vedea cât de mult s-ar putea ameliora relația cu iubitul/iubita dacă reușiți să faceți acest lucru? Credeți că pe voi v-ar ajuta să aveți un astfel de cadru și spațiu și timp pentru ca cineva (eventual cineva-ul cel mai important din viața voastră) să vă asculte cu adevărat?
Vă las cu aceste teme de gândire pentru că sunt teme frumoase și pentru că nu este deloc dificil să ajungem în acele puncte. Poate e nevoie de timp și implicare dar nu este deloc greu. Și, ceea ce trebuie să puneți mereu în balanță, este: cât de importantă este pentru voi relația cu persoana respectivă. Acesta este singurul aspect de care este necesar să țineți cont.
