Poate părea cam dură ideea cum că nu este suficientă iubirea într-o familie pentru a menține o familie și pentru a crește un copil. Cred că este absolut esențial să fie iubire într-o familie, între parteneri pentru ca aceștia să formeze un cuplu, cred că există iubire în fiecare părinte pentru copilul său, asta e indiscutabil. Cred însă că este nevoie să conștientizăm că nu iubirea ține o familie împreună. De mult timp simt asta, în propria mea familie, cu mult înainte de a fi părinți, dar nu știam ce mai este la fel de important ca iubirea, dar totuși diferit de ea, ceva care să meargă mână în mână cu iubirea dar inconfudabil – separat. Cred că este un mit (care servește și ca alibi de multe ori) și care trebuie dărâmat: este importantă și absolut necesară dragostea dintre adulți dar aceasta nu este suficientă pentru a crește un copil. Este ceva în plus: nevoia pentru o relație care să fie permanent în evoluție, astfel încât părinții să-și poată însoți copilul pe tot parcursul lui, în devenirea lui ca adult independent și autonom, de la primii ani de viață până când se va desprinde și își va putea împlini singur nevoile (și dorințele). De cele mai multe ori adulții deveniți părinți repetă niște tipare pe care le cunosc. Cum altfel, firește. Se trezesc părinți, fără vreo pregătire anume – doar moștenirea lăsată de proprii părinți. Astfel, ei vor relua modelele pe care le-au cunoscut cu predecesorii lor sau, din contră, vor crea “modele” total opuse. Vă sună cunoscut cumva?
”La mine în familie nu erau tolerate minciunile. Copiii nu aveau voie să mintă sau să ascundă ceva de părinții lor. Așa cred că este corect și așa vreau să fie și în familia mea.”
vs
”La mine în familie copiii nu aveau intimitate, nici ca timp, nici ca spațiu. Mă simțeam tot timpul invadată, expusă, vinovată pentru că nu voiam să împărtășesc chiar toate trăirile mele. Mă simțeam trădată și nedreptățită atunci când mama îmi umbla prin lucruri. În familia mea este importantă nevoia de intimitate, chiar de la cele mai mici vârste. Eu nu o să umblu în ”grădina secretă” a copiilor mei.”
Funcțiile parentale – de ce este nevoie să le știm și de ce copiii noștri au nevoie de ele, de toate…
Copiii au abilitatea nemaipomenită de a trezi copilul-care-am-fost-cândva – din noi. Este de cele mai multe ori dificil de gestionat acest lucru pentru că, în acele momente, când ni se ”apasă butoanele propriei copilării” noi nu vom mai reacționa ca adulți (să răspundem nevoilor copiilor noștri) ci vom răspunde în conformitate cu propriile nevoi neîmplinite, de atunci, de demult: nevoia de a bloca o angoasă, de a alina o frică sau chiar de a satisface o dorință. Este nevoie, ca părinte, să îți asumi și să reușești să te asculți, pentru a vedea ce anume din trecutul tău se reactivează în relația cu cei mici (răni mai vechi – de abandon, de nedreptate etc, situații neîncheiate – restituiri de violențe verbale, fizice primite, moartea cuiva etc).
În timp ce te consolidezi în ”funcția” de părinte (care este – sau poate fi – una dintre multiplele tale funcții și roluri din viața ta), în timp ce construiești relația ta cu copilul tău cred că este esențial să conștientizezi că și copilul are nevoie de ceva din partea ta, esențial pentru dezvoltarea sa. Așadar, toate comportamentele, atitudinile, gesturile necesare și potrivite pentru a crește un copil – toate acestea reprezintă o funcție parentală.
Mămică vs Mamă & Tătic vs Tată
O să scriu doar despre partea maternă, deoarece la cea paternă lucrurile sunt similare.
Așadar, despre funcția Mămică. Începe din momentul în care apare bebelușul și va fi cea mai prezentă la începutul vieții copilului. Pentru că Mămica, într-o relație, este cea care dă/oferă și cea care primește. Este atentă, disponibilă, satisface nevoile fundamentale, securizează. Îmbrățișează, leagănă, poartă copilul, îl schimbă, hrănește, conține stările bebelușului, primește plânsul sau râsul. Un bebeluș are aproape permanent nevoie de funcția ”mămică”, fără ea poate chiar să nu trăiască. Funcția Mămică cuprinde toate comportamentele, gesturile, toate formele de limbaj (inclusiv atingerea, respirația etc) care îl ajută pe copil să crească. Treptat, odată cu trecerea anilor, apare și partea cealaltă a rolului matern – Funcția Mamă.
Funcția Mamă este o funcție mai frustrantă pentru că este cea care spune Nu, cea care refuză și cea care cere. Astfel, prin toate comportamentele, gesturile, cuvintele, această funcție duce la demitizarea iluziei copilului în ceea ce privește atotputernicia infantilă. Aceasta este cea care îl determină pe copil să creadă că întreg universul (și mai ales mama, familia) se învârt în jurul lui, sunt în serviciul lui și că toate dorintețele se împlinesc. Știm cu toții că acest lucru nu se poate. Nu putem lăsa copilul să bage un cui în priză, nu putem să îl lăsăm să traverseze strada singur sau să mănânce ceva de pe jos. Tocmai pentru că mama se ocupă de împlinirea nevoilor lui, ajunge să aibă cereri clare, explicite: să facă baie, să se culce, să meargă la școală etc. Funcțiile Mamă și respectiv Tată puteți să le priviți ca fiind pereții unei case, casă în care copilul vostru se naște, crește, se dezvoltă, învață, experimentează. Dacă pereții nu sunt solizi, copilul va începe să dezvolte frici, insecuritate. Unde este Mama și Tata care să mă protejeze, să mă conțină, să îmi arate pe unde pot să o iau și unde să mă opresc? De ce se clatină pereții casei și nu sunt stabili? Ia să văd, aici cum sunt? Sunt tari sau se dărămă? Dar aici?
Funcțiile se combină și se îmbină și sunt întotdeauna fluente și se manifestă pe rând.
De ce este important să fim atenți în echilibrarea acestor funcții în relația cu fiecare dintre copiii noștri
Vreau să vă dau câteva exemple despre importanța echilibrului între aceste funcții parentale, pentru a înțelege mai bine și pentru a fi atenți, de acum înainte la cât de mult oferim copiilor noștri (din ceea ce au nevoie) și la cât de multe lucruri le cerem sau le refuzăm. De ce liberatea dusă la extrem este dăunătoare și de ce limitele prea multe și prea strânse sunt sufocante.
Am văzut în destul de multe cazuri (inclusiv la mine) discrepanța îmbinării acestor funcții, conștientizând situațiile în stadiul meu de acum, de adult. Caut în relațiile mele apropiate (partenerul de viață, prieteni, chiar copii) ceva ce n-a fost împlinit (așa cum aveam eu atunci nevoie) în copilărie, în diverse etape ale copilăriei și adolescenței mele. Spre exemplu: cuvintele valorizante, aprobarea, confirmarea, anumite gesturi care au lipsit atunci, poate chiar o apropiere fizică când eram foarte mică și mama mea nu a fost lângă mine (din oricare varii motive, care oricum nici nu mai contează acum). Și caut să îmi împlinesc acele nevoi (de mămică, în cazul meu mai acut), acum, în relațiile mele, unde nu își au locul…Aceste cereri implicite de împlinire a nevoilor de atunci nu își au locul acum… Pentru că am auzit prea multe cereri și prea multe refuzuri din partea părinților mei acum simt foarte acut nevoia de confirmare, de validare a acțiunilor mele. Acea nevoie de mămică și tătic pe care nu le-am primit atunci.
Acest lucru vreau să îl subliniez, că da, nevoile neîmplinite atunci îmi influențează viața, relațiile mele, credințele mele de acum. Și, de cele mai multe ori, mă trezesc că vreau să le ofer copiilor mei lucurile pe care eu nu le-am primit când am fost de vârsta lor (și nu mă refer numai la lucrurile materiale, firește). Adică, încerc să repar și să (mă) îngrijesc de nevoile copilului meu interior și nu a copiilor mei reali. Ceea ce este cu totul și cu totul diferit. De aceea este nevoie să fim atenți ceea ce le oferim, prin relație, fiecăruia dintre copii, ceea ce punem acolo și ceea ce încercăm să ”reparăm” de fapt. Copilul care am fost eu odată (copilul interior) nu este copilul meu de acum, nu este Ioana, nu este Iancu.
Copii noștri nu au nevoie de părinții pe care am fi vrut noi să îi avem. Copiii noștri au nevoie de părinții lor. Și atât. De mama și tata, de mămica și tăticul lor.
Vestea foarte bună este că se poate, prin demers simbolic, să împlinim (retroactiv, cumva) nevoile de atunci. Poate nu știm exact ce ne-a lipsit dar la un momendat, simți, înțelegi și poți să acționezi. Se numește: ”mă ocup, în mod simbolic, de nevoia mea de mămică /tătic de atunci” și acesta este un demers simbolic care se poate realiza prin mai multe metode, folosind instrumentele Metodei ESPERE®.
Metoda ESPERE®, v-am mai spus, nu este o formă de terapie prin care pot să ”mă” repar ci este o pedagogie a comunicării, iar simbolicul este unul dintre registrele în care putem să comunicăm, în această realitate (mai este cel real și cel imaginar). Așadar, prin faptul că mă ascult și fac anumite demersuri, pot să pun în cuvinte (gesturi, comportamente etc) ceea ce nu s-a pus atunci (în cuvinte, gesturi, comportamente).
M-ar plăcea să știu dacă împărtășiți un astfel de punct de vedere și dacă ați experimentat această lipsă din copliăria voastră care se reflectă acum, în ceea ce trăiți voi, în relațiile voastre.
Sursa foto
