Aha-ul s-a produs la vreo săptămână după Revelion. Da, este deja vară iar eu îmi amintesc de iarnă. După Revelionul eșuat (din perspectiva mea, căci n-am plecat până la urmă la schi cu prietenii) m-am bucurat de o ieșire la munte, în zăpadă, cu prietena de-o viață a domnișoarei mele (una dintre cele două prietene, ce… credeați că 4 ani nu înseamnă o viață…?). Ele două au totuși o relație specială. De iubire și război. Poate pentru că sunt firi asemănătoare dar totuși chiar foarte diferite, poate pentru că .. așa sunt ele și așa este relația lor (până la urmă cine zice că trebuie să înțelegem totul) a fost o săptămână destul de grea. Trezit, mâncat, mediat conflicte matinale, scurtă relaxare la cafea în timpul lucrului (că deh, mama nu era în vacanță, doar fata), alergat prin casă, îmbrăcat, scărpinat, mediat iarăși conflicte, convins, negociat, enervat, bucurat, somn sau nesomn, joacă sau ceartă, mâncat sau refuzat, liniște, somn. Cam așa au fost zilele. Este adevărat că de mediat mă cam săturasem, de explicații cu atât mai mult cu cât parcă niciodată n-am avut succes cu ele. Nu mi-a fost ușor (chiar niciodată nu mi-a fost) să traduc, să explic și să corectez (poate) comportamentul ei în fața altor persoane și pentru asta mi-a fost și mai greu în săptămâna aceea. Dar prietenii sunt prieteni, indiferent că se văd în fiecare zi sau mai rar, că se mai ceartă dar se și iubesc. Și oricum am învățat multe (și nu numai despre schi).

Și totuși, după săptămâna de vacanță a domnișoarei și după ce ne-am luptat să ne reintegrăm în viața de la grădiniță, cu schimbările de acolo, cu prea multul întuneric de afară, cu zăpada și frigul și plictiseala și treaba, a început să se întâmple ceva… cu mine. În continuare citeam cărți de parenting și simțeam că nu știu nimic, că nu aplic nimic, că nu fac nimic constructiv și în plus mă cam săturasem de citit cărți pentru părinți și că voiam altceva. În continuare citeam bloguri, articole și alte chestii interesante ale unor mămici mai mult sau mai puțin celebre, de la care învățam câte ceva dar parcă nu mai aveam chef de asta (și Google Reader-ul meu începuse să se înegrească tot mai mult de la feed-urile necitite). Mi-am dat seama că în continuare nu făceam nimic pentru mine. Toate astea nu erau pentru mine. Consideram eu așa, căci îmi doream să fiu o mamă bună, de fapt perfectă, ceea ce nu mi-a ieșit niciodată. Și am început să-mi pun serios întrebarea: eu oare ce vreau?
Ce vroiam de fapt? Sau ce așteptam? Să vină cineva să mă salveze și să-mi rezolve toate problemele… Să mă învețe și să-mi dea soluțiile la tot ce nu știam și nu puteam. Ce frumos ar fi fost, nu? Dar nu….
Tot gândindu-mă la cât de încâlcite sunt toate în viața noastră de zi cu zi și de cât de multă alergătură este mereu, am observat că nu mai scriam pe blog, nu-mi mai ardea de lucru, ba chiar nici de joacă, nici de plimbări, de nimic. Primăvara nu mai venea, soarele nu mai apărea, mă tot adânceam în tristeți. Din când în când, cam o dată pe lună, ieșeam la masă cu foste colege de corporație, să mai socializez și eu cu alți oameni, să mai aflu vești, să mai aud și altceva în afară de emoții de copil, educație, grădiniță, părințit…
Cam în perioada asta mi-a căzut în mână o carte (pe care de altfel o aveam de ceva timp dar nu mă învrednicisem să o citesc)  – Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine ( Lise Bourbeau). Am citit-o de 2 ori și parcă ceva ceva îmi spunea că e o informație interesantă acolo. Am recitit pentru a 3-a oară unul dintre capitole, chiar când eram în metrou, în drum spre una dintre întâlnirile mele de prânz, iar drumul acela cu metroul mi-a rămas întipărit în memorie (și în suflet) pentru că de atunci s-a întâmplat ceva, s-a întâmplat o conștientizare. Nu o dau în chestii prea metafizice, dar ceva mi s-a întâmplat. Și cam de atunci au început să se desfășoare o serie de evenimente, întâlniri, convorbiri, conștientizări, lacrimi, eliberări.
Am început să reiau cursurile Otiliei, am fost la un workshop de agresivitate. Pfff… nu m-am mai simțit ultima mamă din lume știind că, odorul meu lovește, trântește, urlă, face crize de furie și mai ales vorbește urât. Și nu pentru că mă bucuram că se întâmpla asta și altor părinți dar parcă nu mă mai simțeam izolată, judecată, criticată, privită ca o mamă incapabilă să-și educe copilul. Poate nu este un standard al vechilor și noilor părinți ca odorul să fie agresiv (deși noi în casă nu suntem agresivi și nici nu am încurajat vreodată asta) dar nu mă mai simțeam atât de vinovată. Din păcate agresivitatea este un limbaj. Clar că nu cel mai fericit, dar nah… nu puteam să-l ignor. Și așa am intrat într-o serie de schimbări și participări. Vă spun data viitoare pe unde am mai fost și ce-am mai făcut interesant. Poate vă inspiră.